dușmancă sf [At: CAMIL PETRESCU, T. III, 188 / Pl: ~nce / E: dușman + -că] Femeie dușman (1).

DUȘMANCĂ, dușmance, s. f. Dușmană. Ieși, ieși afară, dușmanco. CAMIL PETRESCU, T. III 188. Dușmancele-s, măicuță, Tot dușmance cum văd eu. COȘBUC, P. II 213. Cînd o curge pietrei lapte Ți-o fi și dușmanul frate, Iar dușmanca surioară Cînd n-o fi pe apă moară. TEODORESCU, P. P. 285.

DUȘMAN I. sm.. DUȘMANĂ (pl.-ne), ‼ DUȘMANCĂ (pl. -ce) sf. 1 Acela, aceea care urăște pe cineva, vrăjmaș, neprieten, inimic (C. PRIETEN, AMIC): omul fără dușmani, ca rîul fără bolovani (ZNN.); Nu te uita oblu ’n curte Că dușmanele mi-s multe (IK.-BRS.); Atunci îi face dușmanul frate... și dușmanca sorioară... Cînd a face plopul pere (VOR.); dușman de moarte, învierșunat, vrăjmaș neîmpăcat, care urmărește pe cineva cu dușmănia pînă la moarte; – (P): ferește-mă, Doamne, de prieteni, că de dușmani m’oiu păzi singur; nu da împrumut, că-ți faci dușmani; cînd ai bani, ai și dușmani ¶ 2 Poporul, țara, armata cu care ne aflăm în războiu: Ungurii au fost dușmanii de veacuri ai Românilor; ostașii creștini erau... plini... de dorința de a se măsura cu ~ul (BĂLC.); Unde-s doi puterea crește și dușmanul nu sporește (ALECS.). ¶ 3 Ⓕ Dușmanul omenirei, diavolul ¶ 4 Căruia i-e silă de ceva, care nu poate suferi ceva: am fost totdeauna un dușman aprig al proceselor. II. adj. Care urăște pe cineva, care se poartă cu vrăjmășie, care are sentimente neprietenoase: oastea ~ă [tc.].

dușmancă s. f., g.-d. art. dușmancei; pl. dușmance

dușmancă s. f., g.-d. art. dușmancei; pl. dușmance

dușmancă s. f., g.-d. art. dușmancei; pl. dușmance

dușmancă, dușmance s. f. (peior.) soție, nevastă, consoartă.