drumar sm [At: MAIOR, I. B. 78/9 / Pl: ~i / E: drum + -ar] 1 (Reg) Drumeț (1). 2 (Înv) Constructor de drumuri (1). 3 (Trs) Persoană care are în sarcină îngrijirea drumurilor (1).

DRUMAR, drumari, s. m. (Transilv.) Drumeț. Din vreme în vreme se ivea pe aici cîte un drumar străin. DAN, U. 196. Sosi-nfloritul Cireșar – Dar nici acum voinicul nu, Doritul ei drumar! COȘBUC, P. I 282. Cîți drumari pe drum trecea, Toți în cuibul meu zvîrlea. MARIAN, O. I 110. Călătorii... se duc pe aici încolo, iar oamenii rămîn mîngîiați, că putură face bine bieților drumari. RETEGANUL, P. III 4.

drumar s. m. ◊ „Circulă știri cum că «Cupa drumarilor», competiție de schi cu un statut distinct de 33 de ani încoace [...] s-ar putea «înjumătăți» în acest sezon, printr-o hotărâre administrativă bizară [...]” Săpt. 28 XII 84 p. 2. ◊ „Drumarii au hotărât. Întrunirea reprezentanților a 82 de sindicate din sectorul de drumuri naționale și județene [...] a hotărât declanșarea unui conflict de muncă [...]” R.l. 10 VII 93 p. 16; v. și 14 VIII 93 p. 9 (din drum + -ar)

DRUMAR ~i m. rar Muncitor însărcinat cu supravegherea și întreținerea unui sector rutier. /drum + suf. ~ar

drumar s. m., pl. drumari

*drumar s. m., pl. drumari

drumar s. m., pl. drumari

DRUMAR s. v. călător, drumeț.

drumar s. v. CĂLĂTOR. DRUMEȚ.

drumar, drumari, s.m. – Călător, drumeț (Papahagi, 1925). ♦ (onom.) Drumar, Drumaș, Drumea, Drumel, nume de familie (12 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). – Din drum (< vsl. drumǔ < gr. drúmos, drómos „loc de alergare”) + suf. -ar (DER, DEX, MDA).

drumar, drumari s. m. proiectant sau constructor de drumuri și poduri