DOLINĂ, doline, s. f. Formă negativă de relief carstic cu aspect de pâlnie, formată prin dizolvarea la suprafață a unor roci solubile. – Din sb. dolina. Cf. fr. doline.

dolină¹ sf [At: CONV. LIT. LIV, 363 / Pl: ~ne / E: srb dolina cf fr doline] 1 Formă de relief depresionar, cu aspect de farfurie sau de pâlnie, de natură carstică. 2 (Reg) Loc întins, drept. 3 (Reg) Jgheab. 4 (Ban) Luncă verde.

DOLINĂ, doline, s. f. Depresiune în formă de pâlnie, formată prin dizolvarea la suprafață a unor roci solubile. – Din scr. dolina. Cf. fr. doline.

DOLINĂ, doline, s. f. Depresiune în formă de pîlnie, în terenuri cu roci solubile. V. ponor.

DOLINĂ s. f. relief carstic, cu aspect de pâlnie, format prin dizolvarea la suprafață a unor roci solubile. (< fr. doline)

DOLINĂ ~e f. Adâncitură de teren cu aspect de pâlnie, rezultată din dizolvarea rocilor solubile de la suprafață. /<sb. dolina

dolină f. (ca termen geografic) scobitură a terenului în formă de pâlnie. [Slav. DOLINA, vale].

* dolínă f., pl. e (germ. doline, d. sîrb. nsl. dolina, bg. rus. dolina, vale. V. dolie 1). Geogr. Adîncătură de firma uneĭ pîlniĭ în stîncile calcaroase (ca’n Corso și’n podișu Mehedințuluĭ. – Ca cuv. pop. în Ban. dólină (pl. ĭ). vălcea, vine din sb. V. ponor.

dolină s. f., g.-d. art. dolinei; pl. doline

dolină s. f., g.-d. art. dolinei; pl. doline

dolină s. f., g.-d. art. dolinei; pl. doline