di¹ i [At: STANCU, M. I, 36 / V: de, ~e / E: fo] Cuvânt cu care se îndeamnă la mers animalele de tracțiune, mai ales caii.

DI interj. (Pronunțat cu i prelungit) Strigăt cu care se îndeamnă caii sau (mai rar) boii. Di! caii mei, Nu vă lăsați, Zburați ca zmei Înaripați. BENIUC, V. 13. (Scris și dii) Dii, boală... Boii măresc pasul. STANCU, D. 188. – Scris și: dii. – Variantă: die (PREDA, Î. 132) interj.

DI interj. (se folosește pentru a îndemna caii la mers). /Onomat.

die² i vz di¹

DIE interj. v. di.

di/dii interj.

di / dii interj.

di/dii interj.

dii v. di

dii v. di.

DI interj. hi!, (reg.) țu! (~!, murgule!)

DI interj. hi!, (reg.) țu! (~! murgule!)

di interj. – Servește la a îndemna caii. Creație expresivă, cf. hi. Pare identică, în ce privește intenția și mijloacele expresive, cu diha, interj., cu care țiganii îndeamnă ursul dresat, cînd vor să-l facă să danseze (după Tiktin și Candrea, această ultimă interj. ar fi abreviere de la dihanie „animal”).

di! Interjecția cu care se mînă boii este di!, pronunțat cu i prelungit, cum arată DLRM; există și variantele die, de. În general e lăsat fără etimologie, singur Ciorănescu trimite, ca la o paralelă, la hi. Într-un caz ca acesta, coincidența cu altă limbă nu este o dovadă absolută a originii comune, dar tot trebuie ținută în seamă. în PCБKE cuvîntul nu e inserat; l-am întîlnit în revista bulgară Slavjane (nr. 9, sept. 1973, an. XXIX) sub o caricatură: дuŭ, волз, дuuŭ! БEP îl ia în considerație și îl declară „neclar” în ce privește originea. Pare totuși limpede că e o interjecție cu caracter onomatopeic, și desigur una din cele două limbi a împrumutat-o de la cealaltă.