DENTAL, -Ă, dentali, -e, adj., s. f. (În sintagma) Consoană dentală (și substantivat, f.) = care se articulează prin apropierea vârfului limbii de dinții incisivi superiori sau inferiori. – Din fr. dental.

dental¹, ~ă sf, a [At: DA ms / Pl: ~i, ~le / E: fr dental] (Consoană) care se articulează prin apropierea vârfului limbii de dinții incisivi superiori sau inferiori.

* DENTAL I. adj. 1 🫀 De dinți, ce ține de dinți ¶ 2 📖 Consonante ~e, acelea care se rostesc atingînd, mai mult sau mai puțin, dinții cu limba (ex.: d, t, z, etc.). II. DENTALĂ (pl. -le) sf. 📖 Consonantă dentală [fr.].

DENTAL, -Ă, dentali, -e, adj. (Fon.; despre consoane) A cărui ocluziune sau constricțiune se produce între vîrful limbii și dinții incisivi superiori sau inferiori. Sunetele «t», «d», «s», «z» sînt consoane dentale. ◊ (Substantivat, f.) Dentala «d» este o consoană sonoră.

DENTAL, -Ă adj., s.f. (Consoană) care se articulează atingînd cu vîrful limbii dinții incisivi superiori sau inferiori. [< fr. dental].

DENTAL², -Ă adj., s. f. (consoană) care se articulează prin atingerea dinților incisivi, superiori sau inferiori, cu vârful limbii. (< fr. dental)

DENTAL ~ă (~i, ~e) și substantival (despre consoane) Care se articulează prin apropierea vârfului limbii de dinții incisivi. /<fr. dental

dental a. 1. ce ține de dinți; nerv dental; 2. consonante ce se rostesc atingând dinții cu limba: d și t sunt sunete dentale.

*dentál, -ă adj. (lat. dentalis, d. dene, dentis, dinte). Gram. Se zice despre consonantele care se pronunță punînd limba pe dințĭ, ca d, t. S.f. O dentală, o consonantă dentală.

dintal, ~ă a vz dental

dental (despre sunete) adj. m., pl. dentali; f. dentală, pl. dentale

dental (despre sunete) adj. m., pl. dentali; f. dentală, pl. dentale

dental adj. m., pl. dentali; f. sg. dentală, pl. dentale

DENTAL, -Ă adj. (< fr. dental): în sintagma consoană dentală (v.).