delfin² sm [At: VALIAN, V. / Pl: ~i / E: fr dauphin, lat Delphinus] 1 Titlu feudal purtat de unii conți din Franța. 2 Titlu purtat de fiul cel mai mare al regilor Franței, moștenitorul prezumtiv al tronului (și suzeran al provinciei Dauphiné).

DELFIN² s.m. Titlu feudal purtat de conții Viennois din Franța; titlu purtat de fiul cel mai mare al regilor Franței, moștenitorul prezumtiv al tronului (și suzeran al provinciei Dauphiné). [Cf. fr. dauphin < Dauphiné – provincie din Franța].

DELFIN² s. m. titlul purtat de fiul cel mai mare al regilor Franței, moștenitorul prezumtiv al tronului. (după fr. dauphin)

DELFIN² ~i m. ist. (folosit și ca titlu) Fiul cel mai mare al regilor Franței, moștenitor prezumtiv al tronului. /Din delfin

delfin m. 1. od. fiul cel mai mare al regelui sau principele moștenitor în Franța; 2. mamifer din familia cetaceelor: marca României coprinde și doi delfini, simbolul provinciei maritime Dobrogea.

*delfín m. (vgr. deplhin și delphis, lat. delphinus, délphin și délphis). Un cetaceŭ care trăĭește în toate mările și căruĭa-ĭ place să înoate pe lîngă vapoarele în mers. O constelațiune (pop. Crucea). Fiul cel maĭ mare al regeluĭ în Francia odinioară. – În Marea Neagră sînt foarte mulțĭ delfinĭ și-s de treĭ mărimĭ: phocaena relicta, pînă pe la 1,1. m.; delphinus delphis, pînă pe la 2,50 m. și túrsiops truncatus, pînă pe la 3,10 m.

delfin¹ (animal; moștenitor al tronului Franței) s. m., pl. delfini

delfin (zool., ist.) s. m., pl. delfini

AD USUM DELPHINI (lat.) pentru uzul Delfinului – Mențiune pe edițiile din clasicii latini întocmite de Bossuet și Huet pentru fiul lui Ludovic al XIV-lea, ediții din care erau omise pasaje licențioase. În sens ironic, ediție prescurtată, epurată.

Ad usum Delphini (lat. „Pentru folosința Delfinului”) – Le Dauphin, adică Delfinul, era titlul acordat fiului mai mare al regilor Franței. Primind însărcinarea de a-l educa pe Dauphin, moștenitorul regelui Ludovic al XIV-lea, învățații Bossuet și Huet, amîndoi prelați, au alcătuit ediții speciale, prelucrate din clasicii latini, îndepărtînd cu grijă preacuvioasă părțile pe care le-au considerat frivole, vulgare. De atunci, despre cărțile, publicațiile, discursurile din care au fosti extrase pasajele socotite dăunătoare, sau despre cele cărora li s-au făcut adăugiri ticluite cu un anume scop, se spune în ironie că sînt întocmite „ad usum delphini”! Vorbind despre felul cum dascălii greci de odinioară îi instruiau pe feciorii de boieri, Ion Ghica notează în Scrisorile către V. Alecsandri: „Metoda și programul de învățătură era același pentru toți. Începeau cu Eclogarion…, un fel de crestomație ad usum delphini” (Editura tineretului, 1955, pag. 77). IST.