decurie sf [At: PROT. – POP., N. D. / Pl: ~ii / E: fr decuria] 1 Subdiviziune în armata romană formată din zece soldați. 2 Grupare de zece cetățeni romani (cu funcții administrative în municipii).

* DECURIE sf. 🏛 1 Trupă de zece soldați, în armata romană ¶ 2 Grupă de cetățeni romani, mai întîiu în număr de zece inși, mai tîrziu în număr mai mare [lat.].

DECURIE s.f. 1. Subunitate în armata romană, formată din zece soldați. 2. (La romani) Conducere formată din zece persoane. [Gen. -iei. / < lat. decuria].

DECURIE s. f. 1. subunitate a centuriei din armata romană, formată din zece soldați. 2. colegiu de zece funcționari în Roma și în municipiile romane. (< lat. decuria)

DECURIE ~i f. 1) (la romani) Subdiviziune formată din zece soldați. 2) Conducere constând din zece persoane. [Art. decuria; G.-D. decuriei; Sil. -ri-e] /<lat. decuria

decurie f. trupă de zece soldați la Romani.

*decúrie f. (lat. decuria, d. decem, zece). Grupă de soldațĭ orĭ cetățenĭ la vechiĭ Romanĭ.

decurie (livr.) (desp. -ri-e) s. f., art. decuria (desp. -ri-a), g.-d. art. decuriei; pl. decurii, art. decuriile (desp. -ri-i-)

decurie (-ri-e) s. f., art. decuria (-ri-a), g.-d. art. decuriei; pl. decurii, art. decuriile (-ri-i-)

decurie s. f. → curie