5 definiții pentru deșănțat (s.m.)


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

DEȘĂNȚÁT, -Ă, deșănțați, -te, adj., s. m. și f. 1. Adj., s. m. și f. (Om) dezmățat, care încalcă limitele bunei-cuviințe. 2. Adj., s. m. și f. (Om) dezordonat, neglijent. 3. Adj. (Reg.; despre lucruri) Ciudat, curios, straniu. – Et. nec.

DEȘĂNȚÁT, -Ă, deșănțați, -te, adj. 1. (Despre persoane) Dezordonat, destrăbălat (în vorbă, în obiceiuri sau în port), dezmățat. ◊ (Substantivat) Ea știe numai de o deșănțată, nebuna aceea de Suzana, care ne-a făcut neamul de rîs. CAMIL PETRESCU, T. I 157. ♦ (Despre lucruri și acțiuni) Care iese din limitele bunei-cuviințe, nerușinat, cinic. Bălmăji pe nas popește... un deșănțat amestec de cîntări bisericești și de cîntece de lume. M. I. CARAGIALE, C. 117. 2. (Despre lucruri) Ciudat, bizar, straniu, nelalocul lui, deșucheat. Zvonul... era însă așa de deșănțat, încît nici un cap cuminte nu voia să-i deie crezare. SADOVEANU, Z. C. 337. Sfîrșind această deșănțată cuvîntare, merse în mijlocul bisericii. NEGRUZZI, S. I 149.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

*deșănțát adj. m., s. m., pl. deșănțáți; adj. f., s. f. deșănțátă, pl. deșănțáte

Intrare: deșănțat (s.m.)
substantiv masculin (M3)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • deșănțat
  • deșănțatul
  • deșănțatu‑
plural
  • deșănțați
  • deșănțații
genitiv-dativ singular
  • deșănțat
  • deșănțatului
plural
  • deșănțați
  • deșănțaților
vocativ singular
  • deșănțatule
  • deșănțate
plural
  • deșănțaților
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)

deșănțat, ă (persoană) deșănțat deșănțată

  • 1. Om dezmățat, care încalcă limitele bunei-cuviințe.
    surse: DEX '09 DLRLC un exemplu
    exemple
    • Ea știe numai de o deșănțată, nebuna aceea de Suzana, care ne-a făcut neamul de rîs. CAMIL PETRESCU, T. I 157.
      surse: DLRLC
  • 2. Om dezordonat, neglijent.
    surse: DEX '09 DLRLC

etimologie: