❍ DĂBĂLAT, DĂBĂLĂZAT adj. Mold. Tr.-Carp. 1 Ce atîrnă în jos (vorb. de buze sau de urechi): avea niște urechi clăpăuge și niște buzoaie groase și dăbălăzate (CRG.) ¶ 2 Ⓕ Supărat, bosumflat, cu buzele umflate; abătut, descurajat: Nu fi, Ioane, supărat, Așa tare dăbălat (BRL.); ficiorii stau dăbălăzați, moșnegii-i dojeneau (RET.) [dăbăla].

dăbălát, -ă, dăbălați, -te, (dăulat, dăbălăzat), adj. (reg.) 1. (despre buze, urechi) Lăsat în jos: „Cu gurile căscate, / Cu urechile dăbălate” (Bilțiu, 1990: 317). 2. (fig.) Supărat, fără voie bună: „Nu fi, Ioa(ne) supărat, / Așe tare dăbălat” (Bilțiu, 1990: 317). ■ (onom.) Dăbală, nume de familie în jud. Maram. – Var. a lui dăbălăzat (< dăbălăza „a lăsa să atârne”) (DEX, MDA).