dăbălát, -ă, dăbălați, -te, (dăulat, dăbălăzat), adj. (reg.) 1. (despre buze, urechi) Lăsat în jos: „Cu gurile căscate, / Cu urechile dăbălate” (Bilțiu, 1990: 317). 2. (fig.) Supărat, fără voie bună: „Nu fi, Ioa(ne) supărat, / Așe tare dăbălat” (Bilțiu, 1990: 317). ■ (onom.) Dăbală, nume de familie în jud. Maram. – Var. a lui dăbălăzat (< dăbălăza „a lăsa să atârne”) (DEX, MDA).