căsaș [At: VARLAAM, C. 280/2 / Pl: ~i, (2) ~aci / E: casă + -aș cf căsar¹] 1-2 sm, a (Om) care este stabilit, cu casă Si: casnic, căsar², căsător, gospodar, soț. 3 sm (Mpl) Persoane care locuiesc într-o casă (sub autoritatea unui membru de familie).

†CĂSAȘ sm. 1 Cel ce face parte din aceeași casă, din aceeași familie, căsean, casnic: stâpîna de casă sau alt ~ îi aduce și-i dă un dar MAR. ¶ 2 Om cu casă ¶ 3 Om însurat; cap de familie: scotea... căsași de prin orașe și de prin sate și-i muta la alte țări M.-COST..

căsaș a. cu casă: om căsaș.

căsáș, -ă s. Vechĭ. Curtean (Ur.). Rar azĭ. Căsean, cel ce locuĭește într’o casă cu alțiĭ la un loc: se credea că dacă se înoĭesc ferestrele uneĭ case vechĭ, va muri unu din casașĭ (Șez. 36, 32). Om căsătorit, proprietar de casă, gospodar (Let. 2, 22). – Și ca adj. oamenĭ căsașĭ (Let. 2, 33).

căsaci smp vz căsaș

CĂSAȘ s. v. bărbat, gospodar, soț.

căsaș s. v. BĂRBAT. GOSPODAR. SOȚ.

CĂSAȘ s.m. (Mold.) 1. Om căsătorit. Nu va putea să despartă căsașii. PRAV.; cf. VARLAAM; M. COSTIN; NCL I, 11. ◊ (Adjectival) Să dea tot omul căsaș cîte o sută și cinci părale. NECULCE. 2. (PI.) Persoane care locuiesc într-o casă. Toată agonisita căsașilor. NCL I, 12; cf. URECHE; CANTEMIR, HR. ◊ (Fig.) Slugilor și căsașilor lui Dumnedzău. VAITLAAM. Etimologie: casă + suf. -aș.