cupire sf [At: I. CR. VIII, 187 / Pl: ~ri / E: cupi] 1 Coasere cu împunsături rare și neegale Si: cupit¹ (1). 2 (Reg; ccr) Petec rău pus la cămașă. 3 (Olt; pex) Strângere. 4 Cocoloșire a pâinii Si: cupit¹ (3). 5 (Olt) Încolțire. 6 (Olt) Surprindere. 7 (Olt) Cuprindere. 8 (Olt) Încolțire a cuiva pentru a-l bate Si: cupit¹ (7). 9 (Reg) Aplecare a părții celei mai late a fierului plugului Si: cupit¹ (8).

cupésc v. tr. (vsl. kupiti, a aduna, d. kupŭ, grămadă. V. căpiță). Olt. Munt. Mold. Cos greșit întinzînd prea tare o bucată de stofă așa în cît bucata opusă rămîne maĭ strînsă și se încrețește. Men. Găbuĭesc, pun mîna pe cineva. V. zgîrcesc.

cupi (-pesc, -it), vb. – 1. A însăila un material, printr-o cusătură ușoară. – 2. A încolți, a strînge. – 3. A coborî brăzdarul plugului. Sb. kupiti „a aduna, a strînge” (DAR). – Der. cupit, adj. (Trans., avar, zgîrcit); cupenie, s. f. (avariție). Cf. cupeț.

cupi, cupesc, vb. IV (reg.) 1. a coase cu împunsături rare, strângând ața; a (se) strânge, a (se) încreți. 2. a încolți, a strâmtora (pe cineva).