19 definiții pentru colăcar colăcer

colăcár sm [At: MARIAN, NA. 307 / V: ~loc~ / Pl: ~i / E: colac + -ar] 1 (Lpl) Părinții sau finii care aduc în dar colaci (1) nașilor. 2 (Gmț) Fecior de popă (care mănâncă mulți colaci (1). 3 Urător. 4 (Înv) Denunțător al unui hoț Cf colac (42), colăcaș (3).

COLĂCÁR, colăcari, s. m. (Pop.) Fiecare dintre flăcăii care însoțesc (călare) alaiul nunții și care rostesc la masă orația de nuntă. [Var.: colăcér s. m.] – Colac + suf. -ar.

COLĂCÁR, colăcari, s. m. (Pop.) Fiecare dintre flăcăii care însoțesc (călare) alaiul nunții și care rostesc la masă orația de nuntă. [Var.: colăcér s. m.] – Colac + suf. -ar.

COLĂCÉR s. m. v. colăcar.

COLĂCÁR, colăcari, s. m. 1. (La pl.) Părinții sau finii care aduc în dar colaci nașilor. 2. Persoană care însoțește nunta și spune orația obișnuită la nuntă; urător. În Transilvania, colăcarul și călărețul nu pot intra în ogradă. SEVASTOS, N. 92.

COLĂCÉR, colăceri, s. m. 1. Flăcău care, împreună cu alții, însoțește nunta călare, escortînd pe mire și mireasă (sau numai pe mire). S-a întocmit cu colăcerii să fugă toți pe cai. DELAVRANCEA, S. 57. Pe noi colăceri ne-alese: Cu mustățile sumese. TEODORESCU, P. P. 171. 2. Persoană care spune orația obișnuită la nuntă; colăcar (2).

colăcár (pop.) s. m., pl. colăcári

colăcár s. m., pl. colăcári

COLĂCÁR s. (reg.) brudaș, chemător, conăcar, crainic, pocânzeu, vătășel, vestitor, vornic, vornicel. (ĩi însoțesc pe ginere la nunțile țărănești.)

COLĂCÁR ~i m. pop. Persoană din alaiul de nuntă care duce colacii nașilor sau spune orația tradițională. /colac + suf. ~ar

colăcer m. 1. flăcău de țăran care cheamă la nuntă; 2. pl. înainte-mergătorii mirelui, cari se duc de felicită pe mireasă: colăcerii se mai numesc și soli. [După colăcelul tradițional ce se oferă acestor trimiși ai mirelui (v. conăcar)].

1) colăcár m. (d. colac, plocon oferit la biserică). Iron. Epitet dat de călugărĭ preuților [!] de lume, adică „mîncătorĭ de colacĭ”.

conăcár m. (d. conac). Vechĭ. Cel ce îngrijea de conacu domnuluĭ orĭ al boĭerilor orĭ al Turcilor însemnațĭ care călătoreaŭ pin [!] țară (numit și conacciŭ). Azĭ. Mold. Cavaler de onoare călăreț la nunțile de la țară, numit și conocar, conăcaș și conocaș (Mold. sud) și (infl. de colac) colăcar, colăcaș, colăcer și (Munt. vest) colăcel și (infl. de olac) olăcaș (Olt.). În Mold. și vornicel, în Trans. și pocînzeŭ. V. olăcar și stolnic.


Definiții din dicționare specializate

Aceste definiții pot explica numai anumite înțelesuri ale cuvintelor.

COLĂCÁR s. (reg.) brudáș, chemătór, conăcár, cráinic, pocînzéu, vătășél, vestitór, vórnic, vornicél. (~ii însoțesc pe ginere la nunțile țărănești.)


Definiții din dicționare neoficiale

Deoarece nu sunt editate de lexicografi, aceste definiții pot conține erori, deci e preferabilă consultarea altor dicționare în paralel.

colăcár, colăcari s. m. 1. (La pl.) Părinți sau fini care aduc în dar nașilor colaci. 2. Flăcău care, împreună cu alții, însoțește călare alaiul nunții și rostește orația de nuntă la masă. [Var.: colăcér, s. m.]. – Din colac + suf. -ar.

Intrare: colăcar
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular colăcar colăcarul
plural colăcari colăcarii
genitiv-dativ singular colăcar colăcarului
plural colăcari colăcarilor
vocativ singular
plural
colăcer
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular colăcer colăcerul
plural colăceri colăcerii
genitiv-dativ singular colăcer colăcerului
plural colăceri colăcerilor
vocativ singular
plural