clanț [At: POGOR, HENR. 239 / V: ~a i, cleanț sn / Pl: (2) ~uri / E: fo] 1 i (Are) Cuvânt care imită sunetul produs de închiderea (repede și cu putere) a maxilarelor sau de lovirea a două piese metalice ale aceluiași ansamblu. 2 sn Cioc. 3 sn (Pfm; pex) Gură. 4 sn (Înv; îe) A ține ~ A face față într-o dispută. 5 sn (Pop; îc; pbl) Gură ~ă Vorbăreț. 6 (Trs) Încăierare.

CLANȚ¹ interj. Onomatopee care imită sunetul produs de clanța ușii, de izbirea fălcilor sau a dinților, de țăcănitul foarfecilor, de închiderea cu zgomot a unui capac etc. Cum văzu pe bătrîn, se cercă să îndruge cîte ceva și cum deschidea gura, gura clanț! falcă pe falcă. DELAVRANCEA, S. 244. Zicind acestea, se răpede spre un fund cu mămăligă, ce sta... pe masă și face clanț! cu gura în mămăligă. SBIERA, P. 182.

CLANȚ² interj. (se folosește pentru a reda zgomotul produs de lovirea dinților de sus de cei de jos, de foarfece la închidere sau la deschidere etc.). /Onomat.

2) clanț interj. care arată cĭocnirea bucăților de metal orĭ a dinților (var. din clamp și rudă pin sunet cu clonț și cu germ. klingen, a zăngăni, klang, zăngănit. V. clănțănesc și hap 2).

clanța i vz clanț

cleanț¹ i vz clanț

clanț² interj.

clanț¹ interj.

clanț interj.

clanț interj. – Imită zgomotul produs de o încuietoare sau un zăvor, o foarfecă, izbirea dinților etc. Formație expresivă, identică următoarei. – Der. clanț, s. n. (gură, cioc); clanță, s. f. (clampă, ivăr, zăvor; gură-spartă, moară-stricată, om certăreț; mască folosită în jocurile populare de Crăciun); clănțos, adj. (vorbăreț; certăreț); clănțănog, adj. (certăreț, gîlcevitor); clănțău, s. m. (gură-spartă, om care vorbește mult; avocat); clănță(n)i (var. clențăni), vb. (a tremura, a-și izbi dinții; a face zgomot cu clanța, a încerca la ușă; a bărfi, a umbla cu vorbe; a căuta ceartă, a face scandal; a face zgomot obiectele de metal cînd se mișcă); clănțăneală (var. clănțănit, clănțănitură), s. f. (faptul de a clănțăni; trăncăneală); clănțănitor, adj. (care tremură). Întîlnirea cu germ. Klincke, fr. clenche, mag. k(e)lincs pare întîmplătoare. Din rom. provine bg. kljanca (Capidan, Raporturile, 222). – Cf. cloț.