ciumpăví [At: ANON. CAR. / V: cim~, ~pegí, (reg) cimpăgí, cimpozí, cimprăví, cimpărí, ciont~, ciompăgí / Pzi: ~vésc / E: ciumpav] 1 vt A reteza (neîndemânatic) vârful. 2 vt A amputa. 3 vr (Pop; d. coarnele animalelor) A se rupe. 4-5 virt (Îvr) A șchiopăta sau a face să șchioapete. 6 vir (Îvp; d. animale) A avea picioarele amorțite.

CIUMPĂVÍ, ciumpăvesc, vb. IV. (Regional) 1. Intranz. (Despre animale) A se îmbolnăvi de picioare, a nu mai putea umbla. Caii și boii ciumpăvesc de drum. ȘEZ. II 187. 2. Tranz. (Cu privire la o parte a corpului) A tăia (de la vîrf), a amputa, a ciunti. Călușeii le prindea, Coame, Coade Le tăia, Gurile Le proțăpea, Urechile Ciumpăvea. TEODORESCU, P. P. 656. ◊ Fig. A grăit și popa Mitiță Luncescu, mîngîinda-și barba ciumpăvită cu foarfeca. STANCU, D. 162. ◊ (Cu privire la plante) A rupe, a smulge, a frînge. Mărgărit verde-nflorit, Cine mi ie-a ciumpăvit? ȘEZ. VII 22.

CIUMPĂVÍ, ciumpăvesc, vb. IV. (Reg.) 1. Intranz. A se îmbolnăvi de picioare, a nu mai putea umbla. 2. Tranz. A amputa, a ciunti. ♦ A rupe, a frânge o plantă, o creangă. – Din ciumpav.

ciumpăvì v. 1. a rupe trunchiând: mărgăritar înflorit, cine mi-te-a ciumpăvit? POP.; 2. a șchiopăta (vorbind de vite).

cĭumpăvésc și -gésc v. tr. (d. cĭumpav). Scurtez, taĭ, amputez, mutilez, cĭocîrtesc: un brad cĭumpăvit (Sadov. VR. 1928, 1, 53), ĭ-a cĭumpăvit urechea (ChN. I, 248). V. intr. și refl. Șchĭopătez (merg șchĭop) de mult umblet saŭ de înțepeneala picĭoarelor, vorbind de vite. – Și cimpăvesc și cĭumpățesc. În Mold. și cimpăgesc și cimpogesc. V. crîmpoțesc.