cimpoiaș [At: URECHE, ap. LET. I, 206/5 / V: ~ieș / Pl: ~i (5-6) și (1-4) / E: cimpoi¹ + -aș] (Șhp) 1-4 sn Cimpoi (3-4) (mic). 5-8 sm Cimpoier (1-2) (drag).

CIMPOIAȘ, CIMPOIEȘ, CIMPOIER sm. 🎼 Cel ce cîntă din cimpoiu: pe cînd bunicul bunicului meu fusese cimpoiaș (CRG.); îi plăcea mamei hora și luă bărbat cimpoier (ZNN.).

CIMPOIAȘ, cimpoieși, s. m. Cimpoier. Cam pe vremea aceea trăia moș Nichifor în Țuțuieni, pe cînd bunicul meu fusese cimpoiaș la cumătria lui Moș Dediu din Vînători. CREANGĂ, P. 105.

CIMPOIAȘ ~i m. v. CIMPOIER. /cimpoi + suf. ~aș

cimpoiaș m. cel ce cântă din cimpoiu.

cimpoĭáș și (ob.) cimpoĭér m. Cîntăreț din cimpoĭ.

cimpoieș smn vz cimpoiaș

cimpoiaș s. m., pl. cimpoiași

cimpoiaș s. m., pl. cimpoiași

cimpoiaș s. m. (sil. -po-iaș), pl. cimpoiași

CIMPOIAȘ s. cimpoier. (Cântărețul care cântă la cimpoi se numește ~.)

CIMPOIAȘ s. cimpoier. (Cîntărețul din cimpoi se numește ~.)

CIMPOIAȘ s. m. (Mold., Criș.) Cîntăreț din cimpoi. A: Aron-Vodâ. . . nu se sătura de curvărit, de giucat, de cimpoiași. URECHE. C: A să veseli și cu cimpoiași și cu alăutari drăcești. AA 1778, 9^r. Etimologie: cimpoi + suf. -aș.