cebălui v [At: CORESI, EV. 83/18 / P: ~lu-i / V: ciăb~, ciob~ / Pzi: ~esc / E: mg (el- sau meg-) csábulni „a fi sedus, înșelat”] 1 A ameți. 2 A zăpăci. 3 (Pex) A strica. 4 (Pex) A rupe. 5 (Pex) A poci. 6 (Pex) A deforma. 7 A ciopârți. 8 A-și bate joc de cineva.

ciăbălui v vz cebălui

ciobălui v vz cebălui

cebăluĭésc v. tr. (cp. cu ung. csábulni, a se buĭmăci, a se uĭmi). Vest. (Ban. Olt. Trans.). Zăpăcesc (Cor.). Stric, pocesc, cĭopățesc, urîțesc. Batjocuresc. – În Olt. și cĭobăluĭesc, cĭopățesc.

cĭobăluĭésc, V. cebăluĭesc.

cebălui (-uesc, cebăluit), vb. – 1. A ameți, a zăpăci. – 2. A strica. Mag. (el)csábulni „a fi zăpăcit; a greși” (Lacea, Dacor., II, 901; DAR). – Der. cebăluitură, s. f. (obiect stricat). Sec. XVI.

CEBĂLUI vb. v. ameți, buimăci, năuci, zăpăci.

cebălui vb. v. AMEȚI. BUIMĂCI. NĂUCI. ZĂPĂCI.

CEBĂLUI vb. (Ban., Trans. SV) A ameți, a zăpăci. Csĕbeluiĕsk. AC, 332. Ket nu-m mintya csebelujeste. PSALT. SEC. XVII, apud TEW. Etimologie: magh. csábulni. Vezi și cebală, cebăluit, cebăluitor. Cf. b u i g u i (2), h ă m e i.

cebălui, cebăluiesc, vb. IV (pop.) 1. a ameți, a zăpăci. 2. a strica ceva, a diforma, a poci; a rupe, a ciocârti, a măcelări, a căsăpi. 3. a-și bate joc de cineva.