ceapcấn [At: LET. III, 256/29 / V: cia~ / Pl: ~i / E: tc çapkyn] (Îvr) 1 sm Cal buiestraș. 2-3 sm, am (Om) rău la inimă. 4-5 sm, am (Om) șiret, rafinat.

CEAPCẤN, ceapcâni, s. m. (Reg., adesea adjectival) Om rău, șiret, rafinat. – Tc. çapkın..

CEAPCÂN ~ă (~i, ~e) și substantival pop. rar Care vădește viclenie; viclean. Cal ~. /<turc. çapkin

ceapcân a. și m. șiret, rafinat: un venetic și un ceapcân de popă CR. [Vechiu rom. ceapcân, cal ce umblă în sărite = turc. ČAPKYN, care aleargă bine: sensul metaforic se rapoartă la apucăturile șirete ale geambașilor].

CEAPCẮN², ceapcîni, s. m. (Regional, rar) Om rău la inimă; șiret, rafinat. Măi! al dracului venetic și ceapcîn de popă. CREANGĂ, A. 42. ◊ (Adjectival) Fulga bătrîn, Fur bătrîn Și om ceapcîn. TEODORESCU, P. P. 513.

ceapcî́n, -ă s. și adj. (turc. čapkyn, alergător, zburdalnic, vagabond, ștrengar, tîlhar). Sec. 18. Cal ĭute; doĭ ceapcînĭ. Azĭ adj. Fam. Răŭ, hain: om ceapcîn.

ceapcấn (rar) s. m., pl. ceapcấni

ceápcân s. m., pl. ceápcâni

ceapcîn (-nă), adj. – 1. (Înv.) (Cal) care aleargă, de curse. – 2. Rău, ticălos. – Mr. ciapcîn. Tc. çapkin (Cihac, II, 559; Șeineanu, II, 123; Lokotsch 394; Ronzevalle 72); cf. bg. čapkănin. – Der. ceapcînlîc, s. f. (șiretenie, răutate), din tc. çapkinlik.