cea [At: ALECSANDRI, T. 1753 / V: ~la, ța, țála, țeála / E: fo] 1 i Strigăt cu care se mână boii spre dreapta. 2 sf Partea dreaptă.

CEA interj. Strigăt cu care se mînă boii (mai rar caii) de la stingă spre dreapta. Hăis și cea! – gem sub poveri. carele greoaie. IOSIF, V. 74. Începură a plesni boii, mînîndu-i: cea, Surilă, ho, bourean, ho! RETEGANUL, P. V 32. ◊ Fig. în oaste am fost numai de zbucium: hăis, haram, cea, haram! CREANGĂ, P. 320. ♦ (Substantivat) Dreapta,partea dreaptă. Să trag... Eu la hăis, puica la cea. ȘEZ. IV 140. ◊ (Adverbial, pe lîngă verbe de mișcare) La dreapta. Dete cea pe lîngă boi. TEODORESCU, P. P. 296. – Variante: ceála (ALECSANDRI, la TDRG), ceálă (LESNEA, I. 52) interj.

CEA interj. Strigăt cu care se mână boii spre dreapta. ♦ (Substantivat) Partea dreaptă; dreapta. [Var.: (reg.) ceála interj.]

CEA interj. (se folosește pentru a îndemna boii spre dreapta). ◊ Bou de ~ bou care se înjugă în partea dreaptă. /Onomat.

cea! (ceala!) int. strigătul către boi ca să apuce la dreapta (în opozițiune cu hăis) [Onomatopee].

2) cea (ea dift.), strigăt adresat bouluĭ din stînga ca s’apuce la dreapta (Cp. cu ung. csá csálé, csáli, cselö, pol. chale. V. ceală. – Se zice și ța. V. hăĭs.

ceála¹ i, sf vz cea

ceála-céa [At: CIHAC II, 47 / E: ceala + cea] 1-2 i, sf (Strigăt cu care se îndeamnă boii spre) dreapta.

ța² i vz cea

țala i vz cea

ță^1[1] i vz cea

țeala i vz cea

CEÁLA interj, v. cea.

CEÁLĂ interj. v. cea.

ceala int. Mold. V. cea: când noi vroiam să facem haisa, ne sfătuiai să luăm ceala AL.

ceála (ea dift. V. cea 2) adv. La dreapta (numaĭ în loc: unu hăĭsa, altu ceala, adică „fără concordie”). – Și ceală.

cea³ interj.

cea interj.

CEA interj. (Ban.) hoc! (~!, Plăvane.)

CEA interj. (Ban.) hoc! (~!, Plăvane.)

Cea ≠ hăis

ceá interj. – Strigăt cu care se mînă boii la dreapta. – Var. ceala, ța. Lat. ecce hac (Drăganu, Dacor., III, 692), cf. it. qua „pe aici”, fr. ça, sp. acá (Drăganu crede că var. ceala reprezintă lat. ecce hac illac). După Philippide, ZRPh., XXXI, 302; Nandriș, RF, I (1928), 185-8 și DAR, este art. cea (m. cel) și trebuie interpretată ca expresie eliptică, în loc de cea parte. Pentru Iordan, BF, IX, 117, este vorba de o creație expresivă. Din rom. provin mag. csá(h), csále (Drăganu, Dacor., III, 692), rut. ča(la) (Miklosich, Wander., 16); pol. chala, sb. ča. Poate trebuie adăugat aici ceaș (var. ceas), interj. (se folosește la mulsul vacilor, pentru a le cere să-și mute piciorul), care ar putea fi de asemenea creație spontană dar care, în realitate, se poate considere ca un comp. de la cea cu și, ca aciși, așași, atunceși, etc. După Philippide, ZRPh., XXXI, 302, din lat. cessa, imperativ de la cessare; însă acestă explicație se bazează pe var., mai puțin frecventă decît ceaș, și nu ține de o circumstanță caracteristică și anume că ceaș, la fel ca cea, se poate folosi numai pentru animale bovine. Aceeași interj. se folosește ca îndemn pentru a urina, uz în care coincide cu tc. ciș „urină”.

ceá, interj. – Strigăt cu care se mână animalele de povară la dreapta (vs. hois = la stânga). – Formă onomatopeică (DEX, MDA); lat. ecce hac (Drăganu, cf. DER), cf. it. qua „pe aici”, fr. ça. Cuv. rom. > magh. csá(h), csále, ucr. ča(la), pol. chala, srb. ča (DER).

ceá, interj. – Strigăt cu care se mână animalele de povară la dreapta (vs. hois = la stânga). – Formă onomatopeică; Lat. ecce hac, cf. it. qua „pe aici”. Din rom. provin magh. csá(h), csále, ucr. ča(la), pol. chala, srb. ča (DER).