caracterizare sf [At: MAIORESCU, D. I, 108 / Pl: ~zări / E: caracteriza] Indicare a notei caracteristice a unei ființe, a unui lucru sau a unui fenomen Si: caracterizat.

CARACTERIZARE, caracterizări, s. f. Acțiunea de a caracteriza și rezultatul ei; indicare a notei caracteristice a unei ființe sau a unui lucru. Caracterizarea operei lui Eminescu.

CARACTERIZARE, caracterizări, s. f. Acțiunea de a caracteriza și rezultatul ei; indicare a notei caracteristice a unei ființe, a unui lucru sau a unui fenomen.

CARACTERIZARE s.f. Acțiunea de a caracteriza și rezultatul ei. ♦ Arătare (în scris sau oral) a trăsăturilor caracteristice ale unei persoane, ale unui obiect. [< caracteriza].

caracterizare s. f., g.-d. art. caracterizării; pl. caracterizări

caracterizare s. f., g.-d. art. caracterizării; pl. caracterizări

caracterizare s. f., g.-d. art. caracterizării; pl. caracterizări

CARACTERIZARE s. 1. definire. (~ a unei noțiuni.) 2. individualizare. (~ a unui personaj.)

CARACTERIZARE s. 1. definire. (~ unei noțiuni.) 2. individualizare. (~ a unui personaj.)

CARACTERIZARE (< fr. caractériser < caractère) Modalitatea artistică, folosită de scriitori în conturarea personajelor, prin reliefarea trăsăturilor lor fizice și morale. Caracterizarea personajelor într-o operă literară, epică sau dramatică, poate fi directă, realizată de autor sau indirectă, aceasta rezultând din faptele personajelor, felul lor de a fi, moravurile acestora, limbajul și numele lor, cum și descrierea mediului în care trăiesc, a îmbrăcăminții, a înfățișării. Prin toate aceste mijloace se structurează imaginea personajului epic sau dramatic, cu deosebirea că personajul dramatic se precizează și se autocaracterizează prin comportament, prin replici și alte mijloace scenice. Imaginea personajului nu trebuie identificată cu conceptul caracter. Ea rezulta din ordonarea și stratificarea altor elemente – spațiul sau mediul ambiant, îmbrăcămintea, relațiile cu alte personaje etc. – care contribuie la realizarea personajului ca prezență vie, individualitate concretă. Caracterizarea se referă atît la imaginea integrală a personajului, cît și la caractere. În caracterizarea personajelor, clasicii păstrează unitatea caracterelor, analizindu-le în nemișcare, potrivit cu concepția unui univers static, romanticii stăruie asupra tumultului mișcării din viață și din caractere, iar realiștii, ca și scriitorii contemporani, pornind de la înțelegerea interdependenței dintre caracter și împrejurări, redau acest raport în sensul că mediul social, împrejurările formează trăsăturile de caracter, iar personajele reacționează potrivit acestor trăsături. Ex. de caracterizare directă, caracterizarea lui M. Eminescu de I.L. Caragiale, în Nirvana: „Era o frumusețe! O figură clasică încadrată de niște plete mari, negre; o frunte înaltă și senină; niște ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zîmbet blînd și adînc melancolic. Avea aerul unui sfînt tînăr, coborît dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea seninul unor chinuri viitoare.” Un exemplu de caracterizare indirectă, prin folosirea onomasticei, îl oferă numele personajelor lui I.L. Caragiale (Farfuridi, Brînzovenescu, Cațavencu etc.). Un procedeu folosit în proză, dramaturgie și epica versificată este și acela al monologului interior (v. monolog).