căsaș [At: VARLAAM, C. 280/2 / Pl: ~i, (2) ~aci / E: casă + -aș cf căsar¹] 1-2 sm, a (Om) care este stabilit, cu casă Si: casnic, căsar², căsător, gospodar, soț. 3 sm (Mpl) Persoane care locuiesc într-o casă (sub autoritatea unui membru de familie).

CĂSAȘ s.m. (Mold.) 1. Om căsătorit. Nu va putea să despartă căsașii. PRAV.; cf. VARLAAM; M. COSTIN; NCL I, 11. ◊ (Adjectival) Să dea tot omul căsaș cîte o sută și cinci părale. NECULCE. 2. (PI.) Persoane care locuiesc într-o casă. Toată agonisita căsașilor. NCL I, 12; cf. URECHE; CANTEMIR, HR. ◊ (Fig.) Slugilor și căsașilor lui Dumnedzău. VAITLAAM. Etimologie: casă + suf. -aș.

căsaș a. cu casă: om căsaș.

căsáș, -ă s. Vechĭ. Curtean (Ur.). Rar azĭ. Căsean, cel ce locuĭește într’o casă cu alțiĭ la un loc: se credea că dacă se înoĭesc ferestrele uneĭ case vechĭ, va muri unu din casașĭ (Șez. 36, 32). Om căsătorit, proprietar de casă, gospodar (Let. 2, 22). – Și ca adj. oamenĭ căsașĭ (Let. 2, 33).

CĂSÁȘ s. v. bărbat, gospodar, soț.

căsaș s. v. BĂRBAT. GOSPODAR. SOȚ.