băjenit¹ sn [At: MUSTE, ap. LET. III, 18/35 / V: (înv) bej~¹, bejăn~¹, (reg) ~jăn~ / E: băjeni] 1-3 (Înv) Băjenie (1-3). corectat(ă)

băjenit², ~ă a [At: NECULCE, L. 57 / V: (înv) bej~, bejăn~, (reg) ~jăn~ / Pl: ~iți, ~e / E: băjeni] 1-4 (Înv) Băjenărit² (1-4).

†BĂJENIT Mold., BEJENIT. ❍BEJĂNIT sbst. 1 Faptul de a se băjeni ¶ 2 Băjenie, pribegie.

băjănit¹ sn vz bejenit¹

băjănit², ~ă a vz bejenit

bejenit¹ sn vz băjenit¹

bejenit², ~ă a vz băjenit²

BĂJENIT s. v. fugă, pribegie, refugiu.

băjenit s. v. FUGĂ. PRIBEGIE. REFUGIU.

BEJENIT s.n. (Mold.) Pribegie. Cetatea Sucevii era plină de avere: arginturi, haine, odoare, bucate boierești și neguțitorești și altor oameni de țară, mistuite în vreme de bejănit. PSEUDO-MUSTE. Etimologie: bejeni. Vezi și bejenar, bejenări, bejeni, bejenie, bejenire. Cf. bejenie, bejenire. substantiv neutru