bui vb. IV. (reg.) 1 intr. (despre apă) A țîșni, a veni cu furie, a izbucni, a năvăli. 2 intr. (despre oameni) A da năvală, a năvăli, a se înghesui. 3 refl. (despre vite) A se provoca la luptă boncăind. • prez.ind. -iesc. /cf. srb. bujati.

BUI (buesc) I. vb. intr. 1 A răsuna, a vui: orașul începe a ~ de niște sunete surde și depărtate (ALECS.) ¶ 2 A da năvală. II. vb. refl. A se înfuria, a da năvală cu furie, a deveni buiac: cînd va veni un dobitoc buindu-se spre-altul (PRV. -MB.) [comp. srb. bujati].

BUI, buiesc, vb. IV. Intranz. A da năvală, a năvăli, a se înghesui. – Cf. scr. bujati.

bui vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. buiesc, imperf. 3 sg. buia; conj. prez. 3 sg. și pl. buiască

bui (-uesc, -it) vb. – A năvăli, a se repezi, a da buzna. Sl. buiti sę, bujǫ sę pe care dicționarele îl traduc prin „in deliciis vivere”, dar al cărui sens pare a fi fost „sese (in deliciis) praecipitare”, cf. sb., cr. bujati „a fi furios”, pol. bujać „a-și ieși din fire” rom. buiac. Înv.

BUI vb. v. erupe, irupe, izbucni, năvăli, răbufni, țâșni.