brână sf [At: ODOBESCU, S. II, 503 / Pl: ~ne / E: brâu] (Înv) Brâu (6).

brînă s.f. 1 Brîu. Treceau (fete) avînd furcă la brîne (COȘB.). 2 Ornament în formă de brîu. Am admirat noua brînă de piatră, săpată întocmai ca alesurile unei bogate cămeși țărănești (ODOB.). 3 Cărare în jurul unui munte. • pl. -e. /de la brîu.

BRÎNĂ, brîne, s. f. 1. Brîu. Treceau [fete] avînd furcă la brîne. COȘBUC, P. II 203. Cu furcile în brîne, cu fețele voioase, întind cît pot cu fusul din caiere stufoase Două femei cîntînd. BOLLIAC, O. 96. ◊ Fig. Cu o mînă stăpînă, Sfîșie a cerului brînă. TOMA, C. V. 389. 2. Ornament vopsit sau plastic în formă de brîu. Am admirat, noua brînă de piatră, săpată întocmai ca alesăturile unei bogate cămeși țărănești. ODOBESCU, S. II 503.

BRÎNĂ, brîne, s. f. 1. Brîu. 2. Ornament la o clădire (vopsit sau modelat) în formă de brîu. 3. Cărare îngustă de-a lungul unui perete de stîncă, pe care se poate trece cu piciorul.

brînă f., pl. e (d. brîŭ, ca frînă d. frîŭ). Bucegĭ. Cărare, potecă pin prejuru unuĭ munte.

brână s. f., g.-d. art. brânei; pl. brâne

brână s. f., g.-d. art. brânei; pl. brâne

brână s. f., g.-d. art. brânei; pl. brâne

BRÎNĂ (< brîu) s. f. (GEOMORF.) Formă pozitivă de relief pusă în evidență prin eroziune diferențială pe un strat mai rezistent din versantul unui munte.