BIZANTIN, -Ă, bizantini, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană originară sau locuitor din Bizanț sau din Imperiul Bizantin. 2. Adj. Care aparține Bizanțului sau Imperiului Bizantin ori bizantinilor (1), privitor la Bizanț ori la Imperiul Bizantin sau la bizantini. – Din fr. byzantin, lat. byzantinus.

bizantin, ~ă [At: NEGRUZZI, S. I, 284 / Pl:-e/ E: fr byzantin, lat byzantinus] 1 smf Locuitor din Bizanț. 2 a Referitor la Bizanț. 3 a Specific Bizanțului. 4 a Care aparține Bizanțului. 5 a (Îs) Stil ~ Stil caracterizat prin predominarea cupolei, a suprafețelor și liniilor curbe în arhitectură și prin bogăție de culori în ornamentație.

bizantin, -ă subst., adj. 1 s.m. (la pl.) Populație care locuia în Bizanț sau în Imperiul Bizantin; (și la sg.) persoană care făcea parte din populația de bază a Bizanțului ori a Imperiului Bizantin sau era originară de acolo. 2 adj. Care aparține Bizanțului sau Imperiului Bizantin, care se referă la Bizanț sau la Imperiul Bizantin; propriu Bizanțului sau Imperiului Bizantin. ◊ Stil bizantin = stil dezvoltat în sec. 6-15 pe teritoriul Imperiului Bizantin, caracterizat printr-o mare varietate de forme și prin bogăția culorilor, prin ornamentație, prin predominarea cupolei, a suprafețelor și a liniilor curbe în arhitectură. Biserica Sf. Sofia din Constantinopol este reprezentativă pentru stilul bizantin. Pictură bizantină = pictură, mai ales sacră, caracterizată de un spiritualism deosebit, exprimat în reprezentări extrem de stilizate, hieratice. Muzică bizantină = muzică exclusiv vocală, cultivată în Biserica Ortodoxă, care a apărut în Bizanț în primele secole d.Hr., avînd la origine surse ebraice, siriene și grecești și ale cărei genuri specifice sînt imnul, canonul, troparul. ◊ Imperiul Bizantin = nume dat Imperiului Roman de Răsărit din sec. 4 d.Hr. pînă la căderea Constantinopolului sub turci. 3 adj. Fig. (despre oameni) Intrigant, perfid, corupt. • pl. -i, -e. /<fr. byzantin, lat. byzantīnus, -a, -um; cf. nm. pr. Bizanț, vechiul nume al orașului Constantinopol, azi Istanbul (Turcia).

*BIZANTIN adj. 1 🔎 Din Bizanț, privitor la Bizanț ¶ 2 💒 Stil ~, stil particular al monumentelor din Constantinopol care datează din evul mediu, stil caracterizat prin cupole și suprafețe circulare sau curbe; tipul ce mai de seamă al acestui stil este biserica Sfînta-Sofia din Constantinopol (🖼 495) ¶ 3 🔎 imperiul ~, imperiul roman de Orient ¶ 4 fig. Ca la Bizanț, plin de intrigi: această desvelire de intrigi (NEGR.) [fr.].

BIZANTIN, -Ă, bizantini, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Locuitor din orașul Bizanț sau din Imperiul Bizantin. 2. Adj. Care se referă la Bizanț, care este propriu Bizanțului, din vremea împărăției bizantine. – Din fr. byzantin, lat. byzantinus.

bizantin adj. m., s. m., pl. bizantini; adj. f., s. f. bizantină, pl. bizantine

bizantin adj. m., s. m., pl. bizantini; adj. f., s. f. bizantină, pl. bizantine

bizantin s. m., adj. m., pl. bizantini; f. sg. bizantină, g.-d. art. bizantinei, pl. bizantine

BIZANTÍN, -Ă (< fr., lat.) adj., s. m. și f. 1. Adj. Care aparține Bizanțului sau Imp. Bizantin, Bizantin, privitor la Bizanț sau la Imp. Bizantin. ♦ Artă b. = denumire dată artei dezvoltate în sec. 6-15 pe terit. Imp. Bizantin. În evoluția sa cunoaște trei perioade mari: prima cuprinde sec. 6-9, a doua sec. 10-12 și a treia sec. 13-15. S-a format pe baza artei creștine vechi, căreia i s-au adăugat elemente proprii artei Orientului elenistic (Egipt, Siria, Persia). În general, este o artă de curte somptuoasă, caracterizată printr-o mare varietate de forme și prin bogăția ornamentației. Se dezvoltă arhitectura religioasă, civilă și militară. Printre cele mai importante monumente: biserica Sfînta Sofia din Constantinopol (532-537), biserica San Vitale din Ravenna (532), biserica mănăstirii Daphni din Atena (sec. 12) etc. În cadrul picturii se remarcă trei tendințe, corespunzătoare celor trei perioade mari: istorică, dogmatică și narativă. Cunosc o mare înflorire pictura de manuscris și de icoane și pictura monumentală (mozaicul și fresca). Din sculptură nu au mai rămas decît piese mărunte, lucrate în relief scund sau traforaj, realizate în metal, fildeș și în piatră. În artele decorative o dezvoltare aparte au țesăturile scumpe, argintăria, emailurile etc. A. b. a influențat puternic dezvoltarea artei din Balcani, din Rusia și chiar din Occident (pictura Renașterii italiene timpurii). Pe terit. Țărilor Române prezența a.b. a fost deosebit de puternică încă din sec. 9, jucînd un rol hotărîtor în formarea artei medievale românești, prin intermediul cetăților bizantine din zona Dunării de Jos (Păcuiul lui Soare, Dinogeția). Monumentul cel mai caracteristic pentru influența a.b. în Țările Române este biserica domnească din Curtea de Argeș (sec. 14). În sec. 15-18, formele artistice de tradiție bizantină vor constitui o componentă constantă în sinteza artei vechi românești, atît în arhitectură, cît și în pictură și de asemenea în în artele decorative. Muzică b. = artă exclusiv vocală, cultivată în Biserica Ortodoxă. A luat naștere în Bizanț, în primele secole după Hristos, prin sintetizarea surselor ebraice, siriene și grecești. Inițial a avut un caracter de masă fiind cîntată de întreaga comunitate, dar, cu timpul, a dobîndit un caracter profesional, fiind practicată de poeții cîntăreți care au creat unele genuri specifice (imnul, canonul, troparul). M.b. a fost codificată în sec. 8, fiind fundamentată pe teoria muzicală antică greacă și fixată printr-un sistem propriu de notație cu neume. Caracteristică E și SE Europei, în Țările Române, m.b. a fost adoptată și dezvoltată. V. România; Muzica. 2. S. m. și f. Locuitor al Bizanțului sau al Imp. Bizantin.