BIOMECANICĂ s. f. Știință care studiază, pe baza mecanicii generale, structura, evoluția și funcțiunile aparatului motor al animalelor și al omului. [Pr.: bi-o-] – Din fr. biomécanique.

biomecanică sf [At: DA / P: bi-o- / E: fr biomécanique] Știință care studiază, pe baza mecanicii generale, structura, evoluția și funcțiile aparatului motor al animalelor și omului.

BIOMECANICĂ s. f. Știință care studiază, pe baza mecanicii generale, structura, evoluția și funcțiile aparatului motor al animalelor și al omului. [Pr.: bi-o-] – Din fr. biomécanique.

BIOMECANICĂ s. f. Știință care studiază dezvoltarea, structura și activitatea aparatului motor al animalelor și al omului, plecînd de la premisele mecanicii generale.

BIOMECANICĂ s. f. Știință care studiază dezvoltarea, structura și activitatea aparatului motor al animalelor și al omului, plecînd de la premisele mecanicii generale. [Pr.: bi-o-] – Fr. biomécanique.

BIOMECANICĂ s.f. Capitol al biofizicii care se ocupă cu studiul acțiunii forțelor interne sau externe asupra organismelor vii. [< fr. biomécanique].

biomecanic, -ă s.f., adj. 1 s.f. Domeniu al biofizicii în cadrul căruia sunt aplicate principii și legi ale mecanicii în studiul biosistemelor. 2 adj. Care aparține biomecanicii, care se referă la biomecanică. • sil. bi-o-. pl. -ci, -ce. /<fr. biomécanique, engl. biomechanics; cf. gr.βίος „viață”, lat. mechanicus, gr. μηχανή „mașină”.

BIOMECANIC, -Ă I. adj. referitor la biomecanică. II. s. f. știință care studiază fenomenele fiziologice cu ajutorul mecanicii. (< fr. biomécanique)

biomecanică (desp. bi-o-) s. f., g.-d. art. biomecanicii

biomecanică (bi-o-) s. f., g.-d. art. biomecanicii

biomecanică s. f. (sil. bi-o-), g.-d. art. biomecanicii