BICIU (pl. -ce) sn. 1 Băț sau nuia flexibilă de care la unul din capete e legată o curelușă sau o sfoară împletită și cu care se lovesc sau se îmboldesc animalele (🖼 469): bicele pocnesc pe d’asupra ’naintașilor (DLVR.) ¶ 2 Lovitură dată cu biciul: dînd cîteva bice calului, îl dete pe poartă afară (ISP.) ¶ 3 fig. Pacoste, nenorocire, urgie: această femeie e o năpaste, un ~ asupra omenirii (GN.); Atila a fost supranumit ~ul lui Dumnezeu [vsl. bičĭ].

biciu n. 1. sfoară împletită din cânepă sau curele legate de un băț, spre a lovi și îmboldi animalele; 2. fig. mare nenorocire, bătaie sau pedeapsă divină: răsboiul este biciu groaznic, căci moartea ’l iubește GR. AL.; biciul lui D-zeu, supranumele lui Atila. [Slav. BIČĬ].

BICIUȘCĂ (pl. -uște) sf. 1 dim. BICIU: avea o ~ de cele de cînepă (CRG.) ¶ 2 Biciu alcătuit dintr’o nuia flexibilă, îmbrăcată în piele, de care se servesc călăreții (🖼 470): îi dau o lovitură de ~ (CAR.).

BICIUȘOR (pl. -oare) sn. dim. BICIU: ne aduce dar de școală nouă un drăguț de ~ (CRG.).

biciu, bice.