aurit², ~ă a [At: BELDIMAN, N. P. II, 136 / P: a-u~ / Pl: ~ii / E: auri] 1 Acoperit² cu un strat subțire de aur. 2 Țesut² cu aur (34). 3 Brodat² cu aur (34). 4 (Pex) Asemănător cu aurul (1). 5 (Pex) De aur (1). 6 (Fig) Luminat². 7-10 (Fig) Auriu (1-4). 11 a (D. fructe; spc) Rumen. 12 (Fig) Strălucit². 13 (Fig) Fericit². 15 (Îe) A-i fi gura ~ă A face o prevestire favorabilă (și împlinită).

AURIT I. adj. 1 p. AURI ¶¶ contr. NEAURIT ¶ 2 fig.: fie-ți gura ~ă, să dea D-zeu să vorbești într’un ceas bun; parcă-i cu gura ~ă (ZNN.), se zice de cineva care vorbește frumos ¶ 3 Ca aurul, auriu. II. sbst. Faptul de a (se) auri.

AURIT, -Ă, auriți, -te, adj. 1. Suflat cu aur, poleit sau imitînd poleiala aurului. A adus de nu se știe unde șase cerbi, cu coarne aurite. PAS, L. I 121. Perdelele-s lăsate și lampele aprinse; În sobă arde focul, tovarăș mîngîios, Și cadrele-aurite ce de păreți sînt prime Sub palidă lumină apar misterios. ALECSANDRI, P. A. 109. ♦ (În basme) De aur. Palaturi aurite. ALECSANDRI, P. I 191. ◊ Expr. Fie-ți gura aurită = fie cum zici, să se realizeze ceea ce spui. 2. Țesut sau cusut cu fir de aur (sau imitînd firele de aur). Peste zobonul de stofă aurită purta un benișel de felendreș. NEGRUZZI, S. I 145. 3. De culoarea aurului, imitînd aurul, auriu. Tu ai plete aurite. ALECSANDRI, P. P. 27. În pustiul arid necheza calul frumos, strălucit, îmbătat de lumina aurită a soarelui. EMINESCU, N. 26. Și se duse ca să vadă De i-a dat dumnezeu roadă Și de-i grîul răsărit Și de-i spicul aurit. TEODORESCU, P. P. 145. 4. Fig. Strălucit, frumos, strălucitor. Auritele lumi ale închipuirii. VLAHUȚĂ, O. A. 109. În toată ziua el îi promitea că taina sufletului său își va avea sfîrșitul, că el o va lua de soție, că o soartă aurită o așteaptă. EMINESCU, N. 40. Zînă drăgălașă cu glasul aurit. ALECSANDRI, P. A. 109. – Pronunțat: a-u-.

AURIT, -Ă, auriți, -te, adj. (Adesea fig.) Suflat, poleit cu aur sau imitînd poleiala aurului. ◊ Expr. Fie-ți (sau să-ți fie) gura aurită! = să se realizeze ceea ce spui! ♦ Cusut sau țesut cu fir de aur sau auriu. – V. auri.

aurit n. 1. poleit, suflat cu aur: tron aurit; 2. auriu: cu păr aurit; 3. fig. dorit, ales: atunci vă veți ’ntoarce la vremile aurite EM.

aurít, -ă adj. Poleit cu aur. – Fals și foarte urît daurit (după fr. doré).

AURIT adj. (pop.) înaurit, întraurit. (Vas ~.)

AURIT adj. v. auriu.

AURIT adj. (pop.) înaurit, întraurit. ( Vas ~.)

aurit adj. v. AURIU.

AUREA MEDIOCRITAS (lat.) aurita cale de mijloc – Horațiu, „Ode”, II, 10, 5. Îndemn la modestie și la cumpătare. Astăzi, persiflare a mediocrității.

MEDIEȘU AURIT, com. în jud. Satu Mare, situată în Câmpia Someșului, pe dr. văii Someșului; 6.674 loc. (2000). Stație de c. f. (în satul M.A.). Expl. de balast (în satul Lojib). În satul M.A., menționat documentar în 1271, se află o biserică în stil gotic (sec. 15) și un castel (1620-1657) în stilul Renașterii transilvănene, rămas în ruină după al doilea război mondial. Pe terit. ei s-a descoperit o importantă așezare și o necropolă, aparținând dacilor liberi din NV Daciei romane (sec. 3).

Aurea mediocritas (lat. „Mediocritate aurită”), două cuvinte desprinse dintr-o odă (II,10,5) a lui Horațiu. „Acest frumos vers – a spus Voltaire – îl știe orice om de litere pe dinafară”. Oda lui Horațiu cîntă avantajele unui trai modest, departe de splendorile măririlor și ale vieții zgomotoase. De aceea, deși traduse exact cuvintele înseamnă „mediocritate aurită”, e bine să se știe că nu este vorba de mediocritate, în înțelesul comun al cuvîntului, ci de o stare mijlocie, pe care poetul, la vremea aceea, o socotea o chezășie a liniștii sufletești și o cale spre fericire, motiv pentru care o și numește poetic „aurea” – aurită. De altfel, în limba latină, mediocritas înseamnă în primul rînd: moderație, măsură, cale de mijloc. Expresia, mai totdeauna citată în latinește, a căpătat însă cu timpul un sens peiorativ. LIT.

a avea gura aurită expr. a prevedea un eveniment fericit