AIEPTA, aiept, vb. I. Refl. (Reg.) A-și lua avânt. ♦ Tranz. A arunca, a repezi cu putere. – Lat. adjectare.

aiepta¹ [At: LB / V: (pop) aliep-, alef- / Pzi: aiept, (rar) -tez / E: ml ajectare] (Reg) 1 vr A-și lua avânt. 2 vt A arunca un lucru cu putere. 3 vr (Fig) A se mândri. 4 vt A aranja (un obiect de îmbrăcăminte). 5 vt A îndruma pe calea cea dreaptă. 6 vt A arăta cuiva drumul. 7 vi (Îf alefta) A aminti cuiva de o datorie bănească.

AIEPTA, aiept, vb. I. Refl. (Reg.) A-și lua avânt. ♦ Tranz. A arunca, a repezi cu putere. [Pr.: a-iep-] – Lat. adjectare.

AIEPTA, aiept, vb. I. Refl. (Transilv.) A-și pregăti trupul spre a se avînta, a-și lua vînt. Numai ce s-aiaptă calul galbin și se-nalță. RETEGANUL, P. III 24. ♦ Tranz. A arunca, a azvîrli, a repezi cu putere. Aiaptă Ciolanul cumplit tocma în ureche Lui Aordel. BUDAI-DELEANU, Ț. 408.

AIEPTA, aiept, vb. I. Refl. (Reg.) A se pregăti pentru a se avînta; a-și lua avînt. ♦ Tranz. A arunca, a repezi cu putere. – Lat. adjectare.

aieptà v. Tr. a repezi (cu putere): Fierul pe care-l aiept... (COȘBUC). [Lat. ADJECTARE, a arunca].

alefta v vz aiepta

aliepta v vz aiepta

aĭépt și (maĭ rar) -éz, a -á v. tr. (lat. e-jectare, a arunca afară. V. înĭept). Trans. Arunc, răped. Îndreptez, potrivesc. Arăt drumu.

aiepta (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. aiept, 2 sg. aiepți, 3 aiaptă; conj. prez. 1 sg. să aiept, 3 să aiepte; imper. 2 sg. afirm. aiaptă

aiepta (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 3 aiaptă; conj. prez. 3 să aiepte

aiepta vb., ind. prez. 1 sg. aiept, 3 sg. și pl. aiaptă; conj. prez. 3 sg. și pl. aiepte

AIEPTA vb. v. arunca, avânta, azvârli, îndrepta, năpusti, năvăli, potrivi, precipita, repezi, sări, tăbărî, zvârli.

aiepta vb. v. ARUNCA. AVÎNTA. AZVÎRLI. ÎNDREPTA. NĂPUSTI. NĂVĂLI. POTRIVI. PRECIPITA. REPEZI. SĂRI. TĂBĂRÎ. ZVÎRLI.

aiepta (-t, -at), vb. – A arunca. Lat. *aiectāre, de la ēiectāre (Pușcariu 42; Candrea-Dens., 27; DAR). Posibilitatea acestei der. a fost pusă sub semnul întrebării datorită rom. al lui i lat. în hiat, care în mod normal trebuia să dea j (cf. Diculescu, Elementele, 463). Se pare, totuși, că i lat. s-a redus pînă la dispariție înainte de e (Rosetti, I, 73), cf. quietus › (în)cet, astfel că nu există motiv pentru a contesta rezultatul aiepta. Philippide, O rămășiță, 21, propune lat. *abiectāre și Diculescu, Elementele, 463, o compune cu ad de la gr. ἰάπτω „a arunca”, supoziție care nu reprezintă nici un avantaj. În Trans. – Der. aiept, s. n. (aruncare); aieptător, adj. (care aruncă).

aiepta (-t, -at), vb. – A ademeni, a corupe. Lat. allĕctāre (Hasdeu 583; Candrea, Éléments, 90; Pușcariu 41; Candrea-Dens., 28; REW 355; DAR); cf. it. allettare, fr. allécher. Cuv. rar, necunoscut practic în lit.