absolutoriu (adj.)

absolutoriu (adj.)

  • 1. Care absolvă, care iartă o vină, un delict, o greșeală.
    surse: DN DEX '09 DEX '98 științe juridice

etimologie:

2 definiții

absolutóriu, -ie [At: MAIORESCU, CR. II, 133 / Pl: -ii /E: lat absolutorius, ger Absolutorium] 1 a (înv) Care atestă terminarea studiilor. 2 sn (Trs; liv) Certificat de absolvire a unei școli superioare.

*absolutóriŭ, -ie adj. (lat. absolutorius). De absoluțiune, de achitare, de ĭertare: scrisoare absolutorie. S. n. Trans. Sec. 19 (după germ. absolutorium, lat. absolutorium, medicament suveran). Certificat de absolvire.

Intrare: absolutoriu (adj.)
absolutoriu (adj.) adjectiv
adjectiv (A109)
Surse flexiune: DOR
masculin feminin
nearticulat articulat nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular absolutoriu absolutoriul absolutorie absolutoria
plural absolutorii absolutoriii absolutorii absolutoriile
genitiv-dativ singular absolutoriu absolutoriului absolutorii absolutoriei
plural absolutorii absolutoriilor absolutorii absolutoriilor
vocativ singular
plural

8 definiții încorporate

Aceste definiții sunt deja încorporate în filele „rezultate” și „declinări”. Le prezentăm pentru edificare.

ABSOLUTÓRIU, -IE, absolutorii, adj. s. n. 1. Adj. (Jur.) Care absolvă, care iartă o vină, un delict, o greșeală. 2. S. n. (Înv.) Certificat de absolvire a unei școli superioare. – Din lat. absolutorius, (2) germ. Absolutorium.

ABSOLUTÓRIU, -IE, absolutorii, adj. s. n. 1. Adj. Care absolvă, care iartă o vină, un delict, o greșeală. 2. S. n. Certificat de absolvire a unei școli superioare. – Din lat. absolutorius, (2) germ. Absolutorium.

ABSOLUTÓRIU, -IE, absolutorii, adj., s. n. 1. Adj. (Jur.) Care absolvă, care iartă o vină, un delict, o greșeală. 2. S. n. (Livr.) Certificat de absolvire a unei școli superioare. – Din lat. absolutorius, (2) germ. Absolutorium.

absolutóriu1 [riu pron. rĭu] adj. m., f. absolutórie (-ri-e); pl. m. și f. absolutórii

absolutóriu adj. m. [-riu pron. -rĭu], f. absolutórie (sil. -ri-e); pl. m. și f. absolutórii

ABSOLUTÓRIU, -IE adj. Care absolvă, iartă un delict, un păcat etc. // s.n. Certificat, adeverință de absolvire a unei școli superioare. [Pron. -riu. / cf. lat. absolutorius, fr. absolutoire, germ. Absolutorium].

absolutóriu, -ie I. adj. care iartă un delict, un păcat etc. II. s. n. 1. act juridic prin care cineva este absolvit de o datorie, de o obligație. 2. act de absolvire a unei școli. (< lat. absolutorius, fr. absolutoire, /II/ germ. Absolutorium)

ABSOLUTÓRIU ~e (~i) Care a absolvit un păcat, un delict etc. /<lat. absolutorius