urlat², ~ă [At: DRLU / Pl: ~ați, ~e / E: urla] 1 a Rostit cu voce tare, țipând sau urlând. 2 smp (Reg; îe) A se duce pe ~ați A fugi (țipând sau urlând de durere). 3 smp (Reg; îae) A se duce foarte departe și pentru totdeauna. 4 a (Reg) Care face mereu scandal. 5 a (Trs) Necumpătat. 6 a (Trs; d. oameni; șîs ~ în jos) Bolnav de hernie. 7 a (Trs; d. construcții) Dărâmat² (3).

urlat s. n.

URLAT subst. 1. – b. (C Bog); – Dragoș 1432 curtean moldovean (14 – 15 A 96) -ul b. (Ștef; 16 B V 44). 2. Urlătoi s. (16 B, III 21). 3. Din forma de plural: Urlați, tîrgul și trei sate; toponimul Dealul Orlaților de lîngă tîrg (17 B IV 507) ar sugera etim. < Orlat, (numele satului de lîngă Sibiu), pe care N. Iorga îl derivă din Orlea + suf. -at. Pentru frecvența sufixului v. Drăganu (op. cit. 480); v. și Orlea.