si sm [At: ANTONESCU, D. / Pl: ? / E: it, fr si] (Muz) 1 Denumire simbolică în notația silabică a celei de a șaptea trepte a gamei do major (corespunzând notației literale H). 2 Sunet corespunzător lui si (1). 3 Notă corespunzătoare lui si (2).

*si-, *sim- și sin- (vgr. sýn, cu), prefix care corespunde cu lat con și care se întrebuințează în cuvintele greceștĭ, precum: si-logizm, sim-patie, sin-teză.

SIN, temă comună formată din terminația numelor: Eufrosin, Sisin(ie), Avxin(ie) și a celor care încep cu Sin: Sina, Sinetos, Sinesie etc.; s-a mai contaminat și cu slavul cьіиь „fiu”, termen folosit în actele vechi romînești, alături de brat „frate”, zet, etc., dar nu cu blg. синь „albastru”, greșit propus de Weigand ca etimon la blg. синo. Coincidențe: trac Sinus și Sinna din Ratiaria (OR I 535, 584). 1. Sin b., mold., munt. și olt. (Dm; Ștef; Cat; RS 72; Giur 147; Rel; Olt; Hur; Tis); – ard. 1633 (Paș); Sinoaia f., (Paș) marital. 2. + sufix onomastic -a: Sina ar. pren. (Cara 87; Ard II 126); – Gh., ar. (RI IV 7): baronul Sina ar. (Bis R); Sinna b., ar. (Ant Ar); munt. Sina b. (17 B I 489; CL). 3. Sin/u (Mar); -ul (Dm; Ștef); -uleț Gh., mold. (Isp III¹); -escu (Arh; Sd XVI); -ești, -ăuți ss. (Dm) și act.; Sinișteanu fam., act. < Sinești s. 4. +ea: Sine, Danil (Met 150); – moș în Sinești (16 A I 487); Sinea, ard. (Paș; Ard II 126); – s în Slovacia. 5. + -eciu, Sineciu, ard. (Paș). 6. + suf. slave -ov, -schi: Sinov/a, -schi ss. (Dm). 7. Feminine: Sina, ar. sau < Frusina; Sinaia, la romînii din Craina (Jugoslavia), n. marital „soția lui Sin”. 8. + -co, -cu, -că: Sin zis și Sinco (Dm); Sinco zis Sînco, probabil fără raport cu blg. sinko „fiu-meu”; Sinea b (Cep 14); – popa (BCI V 193, 231); și s (Dm; 17 B IV 107); Sincă, unchiaș (Hur); – Gh., ard., 1916; Siinca, portar (D Buc); Sinculeț, P., act. 9. Cf. și Sîncu (Dm); pentru Sîn/co, -cu, vezi și Sîn 4 (Partea II-a). 10. Cu mutarea lui s în ș, prin fonetism lat. magh. la numele calendaristice, se poate explica și numele Șinca, antroponim și toponim totodată: a) Șinca pârcălab., 1615 (RI X 60), și două sate ardelene: Șinca veche și nouă, scrise și Șînca în acte (Ard); b) etim. din germ. Schenhe „cîrciumă” dată de Drăganu (p. 443) pentru toponim, ignorează originea antroponimică. Cazuri de mutarea s > ș găsim și la nume laice: Segarcea, Serdan, Sisești, care se pronunță și cu ș inițial. 11. + suf magh. -i de apart. locală: Șincai, Gh., istoricul ardelean, care înseamnă „Gheorghe de la Șinca”. V. și Sin la Partea II-a.

Sin v. Sin Partea I și SÎN.

NARAM-SIN, rege al Akkadului (2272-2235 î. Hr.). Cel mai important urmaș al lui Sargon I. A purtat numeroase războaie cu elamiții și cu gutii, extinzând granițele statului de la Golful Persic până în Asia Mică.