rugină s. f., g.-d. art. ruginii; pl. rugini

rugină Dicționarele noastre explică în mod nesatisfăcător acest cuvînt. DU (urmat de REW) pornește de la lat. aerugine, fără nici o explicație cu privire la diferențele fonetice. Celelalte dicționare pornesc de la un latin neatestat *aerugῑna (PEW,TDRG, CADE, DLRM). Acesta ar fi, evident, derivat de la aerugo, pentru care Tiktin trimite la lumină. Am arătat însă la acest cuvînt că, după părerea mea, e format în romînește de la lume, iar pentru rugină nu a existat în romînește o bază potrivită de la care să fie format un derivat în -ină. În BPh, I (1934), p. 165, G. Ivănescu explică pe rugină ca derivat post-verbal de la rugini (care, desigur, trebuie conceput ca un derivat de la un vechi *rùgine). La această etimologie m-am raliat și cu (BL, V (1937), p. 87). Model pentru această derivare ar putea fi odihnă de la odihni. Scriban, deși acceptă derivarea de la aerugo, adaugă : sau rubigo > *ruigine. Evident, din punctul de vedere fonetic, amestecul acesta nu ne-ar putea ajuta cu nimic. Dar rugină se numește și o boală a grîului, care în latinește se chema robigo. De aceea pare probabil că în rugină trebuie să vedem încrucișarea a două etimoane, ca în cazul lui mesteca (SLG, p. 71). Vezi, pentru încrucișarea lui robigo cu aerugo în engadină, REW, 7348.

RUGINĂ subst. 1. – b. (Ștef; Sd XI 273, XVI; Glos; Ard I 243); – P. și jupîneasa lui, Ruginoae (Sd XXII); Ruginoasa s. < n. marital. 2. Rotacizat: Rugiră b. (Ștef).