Olt m. 1. fluviu aurifer, în Muntenia, iese din Ardeal cu mare furie și se varsă în Dunăre după un percurs de 350 km.; el formează hotarul între Oltenia și Muntenia; 2. vale prin Oltenia și România Mare; 3. județ așezat de-alungul Oltului, cam în mijlocul țării între Argeș și Teleorman: 171.000 loc, cap. Slatina. ║ V. Țara Oltului.

Piatra-Olt f. comună în jud. Romanați (2000 loc.) și stațiune de cale ferată pe malul drept al Oltului.

Țara Oltului f. regiunea Transilvaniei din stânga Oltului, spre deosebire de Oltenia care este situată la dreapta râului. V. Făgăraș.

OLT temă onomastică, formată din hidronimul Olt, cont. cu un radical ce se pronunță aspirat „holt”. I. 1. Oltu, loan, ard. – N., act. 2. Olte Gavril, mold., 1586 (Sur X); Oltea b., olt., (17 B III 407) – fam. act. ard. (Paș). 3. Aceeași formă a numelui apare la femei: Olta f. (16 A I 420); – f. 1546, sora lui Hanco Golăe, și cu -ea: Oltea mama lui Ștefan cel Mare, Maria-Oltea, soră cu boierul Vlaico (Sd VI 551); Oltea f. (Isp I¹); D-tru Trușco fiul Oltii (Sd VI 140); Oltiu Ianache 1804 (Vieri 80) 4. Olteanul, Stoica (16 B I 112); Oltenii s. în r. Focșani. 5. Cf. Oltina și Oltenița tt. 6. Derivate din t. Olteni: Oltenescul, M. mold. (Sur VII), poate fi n. de apartenență locală, cu -escu spre a evita repetarea lui -eanu; – log., olt. (Tis 356); Oltenești, s., în r. Huși. II. Cu aspirație. Faptul că pe malul Borcii apare în hărțile vechi s. Holtina, dublet, ceea ce se întîmplă și cu alte toponime, al Oltinei de pe malul drept al Dunării, duce la identitatea acestor două toponime; în consecință, antroponimele cu h nu se pot despărți de precedentele fără h chiar admițînd că au altă etimologie, cf. vechiul Altinum, pt. Oltina etc. 1. Holt s. r. Bacău; Holteanu b. (Ac Bz 13). 2. Holtina s. r. Călărași. 3. Holteanie, un hoț (Sur IV). 4. Holtoiasa f. (ib.), nume marital < *Holtoiu.