Narcis m. 1. Mit. tânăr care se înnecă în fântâna, unde’și contempla figura cu admirațiune: și Narcis, văzându’și fața ’n oglinda sa, izvorul, singur fuse ’ndrăgitul, singur el îndrăgitorul EM.

Narcis = Narcissus.

Narcis Considerat astăzi foarte modern, Narcis reproduce pe cale cultă gr. Narkissos, purtat de un cunoscut personaj mitologic. Îndrăgostit de propria-i imagine, oglindită în apă (ca pedeapsă pentru că ar fi respins dragostea nimfei Echo), tînărul și frumosul Nárkissos moare tînjind după chipul de neatins și se transformă în floarea care îi poartă numele (legenda are urmări și în terminologia medicală, narcisismul fiind o stare patologică definită prin dragostea exagerată de sine). Se pare însă că legenda, ca în unele cazuri similare, a inversat raportul dintre cuvîntul comun și cel propriu, în realitate numele personal fiind format de la nárkissos. Numele plantei este obscur din punct de vedere etimologic (probabil de origine mediteraneeană, adică preindo-europeană), dar nu este exclus ca el să fi fost apropiat de cuvîntul gr. nárke „amorțeală, toropeală” (de aici vb. narkoún și subst. narkotikón „narcotic”). Destul de frecvent în perioada veche, Nárkissos este redat în latină prin Narcissus (numele, apare și în Vulgata, purtat de un nobil roman creștinat), formă prin care se explică rom. Narcis, mult mai puțin frecvent decît corespondentul fem. Narcisa, favoarea de care se bucură acesta explicîndu-se prin identitatea cu narcisa – planta și floarea (după cum am mai arătat, sînt la modă astăzi prenumele feminine care au corespondente în domeniul florei; procedeul de a forma asemenea antroponime are o mare vechime și este cunoscut de toate popoarele). ☐ Engl. Narcis, fr. Narcisse, magh. Nárcisszusz, Nárcisz, bg., rus. Narțis, Narțisa ctc.

Narcis și narcisism – Ovidiu, în Metamorfozele (III, 346 ș.u.) povestește în versuri legenda lui Narcis. Tînărul Narkissos din mitologia greacă, deosebit de frumos, era trufaș și rece față de dragostea nimfelor. Una din ele l-a blestemat „să iubească fără a fi iubit”. Și blestemul l-a ajuns. Narcis, privindu-se într-o fîntînă, s-a îndrăgostit de propriul lui chip. Cucerit de imaginea pe care n-o putea ajunge, a murit de durere. Cînd nimfele au venit să ridice corpul lui Narcis, n-au mai găsit decît o floare care a căpătat numele lui. Prin Narcis se înțelege, îndeobște, un om îndrăgostit de sine însuși, care nu încetează să se admire și nu vede pe nimeni în afară de el. Iar această admirație excesivă, patologică, a cuiva față de propria-i persoană se cheamă narcisism. Plutarh susține că numele Narcis vine de la cuvîntul grec narke (amorțire), de unde și termenii medicali narcoză și narcotic. Referirile literare la Narcis sînt foarte multe. Unele serioase: Milton descrie în Comus (235 ș.u.) dragostea zeiței Echo pentru Narcis. Lenin, în operele sale, utilizează în repetate rînduri comparația cu Narcis pentru cei îndrăgostiți de ei înșiși (vol. 12, p. 369 – vol. 13, p. 156 – vol. 20, p. 251). Iar Eminescu, în Călin (III, 3-4): „Și Narcis, văzîndu-și fața în oglinda sa, izvorul, /Singur fuse îndrăgitul, singur el îndrăgitorul”. Alte aluzii sînt ironice, ca de pildă: în primul catren dintr-un portret în versuri, făcut de Anghel și Iosif unui Fost-ministru: Departe de-a fi un Narcis, El totuși persoana-și adoră. Se vede și noaptea în vis Și ziua în fiece oră. MIT.