MĂLIN subst. 1. – (Dm); – Roșilu din Drajna, 1670 (BCI XIII); -a (Dm; Șez; 16 A I 216, II 119); -escu; -ești s. Cf. și blg. малuкa „sora mai mică a soțului”.

Mălin Prenumele Mălín și Mălína, destul de frecvente astăzi, mai ales forma feminină, sînt explicate, nu numai de către specialiști, fie prin numele plantei mălin (arbust din familia rozaceelor, cu flori albe și plăcut mirositoare, cunoscut și ca plantă ornamentală sau meliferă), fie prin cel al fructului, mălină. Fără a nega faptul că apropierea de mălin, mălină a contribuit la popularizarea numelor, formarea acestora pe teren românesc este cu totul improbabilă. Un prim argument ar fi numele de botez Mălina în onomastica noastră (atestat în Moldova încă din sec. 15), pe cîtă vreme antroponimele de la nume de plante și flori (dar nu de la fructe!) sînt de dată mai recentă. Cum Mălina are corespondente perfecte în onomastica popoarelor slave, vecine, singura ipoteză plauzibilă este originea slavă a numelui (din limbile slave de sud a fost împrumutat și cuvîntul mălină). Dar nici explicațiile pentru bg. Mălina nu ni se par satisfăcătoare (au fost propuse etimoanele malina „sora mai mică a soțului”), întrucît toate pornesc de la cuvinte comune, devenite nume de botez în perioada mai veche doar în cazuri excepționale (inventarul numelor de botez era strict limitat în secolele trecute, atît la noi cît și la slavi, la numele calendaristice, printre care se puteau strecura uneori și altele laice, dar numai sprijinite de o veche tradiție). Avem de a face probabil cu un derivat din tema onomastică Mal-, întîlnită în numeroase derivate și cîteva compuse obișnuite la popoarele slave (și împrumutate de către români), a cărei semnificație și origine rămîn încă necunoscute. O soluție potrivită, cel puțin pentru unele situații, ar fi apropierea de → Magdalena. Fără a face nici o legătură cu prenumele noastre, amintim existența unui Malin, vechi nume de botez în Franța.