Măcin n. orășel în jud. Tulcea, port în fața Brăilei: 5000 loc.

mâcenic, ~ă smf vz mucenic²

MĂCIN 1. Munții ~, masiv muntos de vârstă hercinică, în partea de NV a Dobrogei, puternic peneplenizat, situat la E de brațul Măcin al Dunării, separat de pod. Niculițel (din E) prin valea superioară a râului Taița, iar de pod. Babadag (din SSE), prin înșeuarea Cerna-Horia. Este cea mai veche unitate de relief din România, alcătuită predominant din granite, șisturi, cuarțite și conglomerate. Active procese de dezagregare, cu numeroși martori de eroziune. Are o culme principală, cu direcția NV-SE, extinsă pe 65 km lungime, din care se desprind o serie de culmi secundare (Bugeac, Pricopan, Iacobdeal, Priopcea), care închid între ele golfuri depresionare (Jijila, Greci, Cerna, Mircea Vodă). Alt. max.: 467 m (vf. Țuțuianu). Cunoscut și sub numele de M-ții Dobrogei. 2. V. Dunărea Veche. 3. Oraș în jud. Tulcea, port pe dr. brațului Dunărea Veche, la poalele M-ților Măcin; 11.378 loc. (2000). Centru piscicol. Expl. de granite și caolin. Fabrici de conf. și tricotaje, de prelucr. a lemnului (cherestea, parchete, ambalaje), de fermoare, articole de ambalaj din material plastic și de produse alim. Ferme de creștere a porcinelor și ovinelor. Centru viticol. Atestat documentar cu numele de Arrubium în jurul anului 100 d. Hr. Ruinele unei cetăți romano-bizantine; geamie (1860); han (sec. 18).

MĂCIN cf. vb. a măcina, sau blg. Maчo sint. < Matei + -in. 1. Macin olt. (RI VI 263); Măcin munt., 1482 (Rep D 140); – oraș, scris și Mecin (Costin, Kog I 308). 2. Măcin/ea Stan, olt. (17 B IV 481); -ești s. (Sd XVI); Măcin, Ion (la index Sur, dar în text (pp. 98 – 99) Ghibănescu dă: Măcău Ion. 3. Mâciniș. b. (Draj XXIV) < subst. măciniș. Cf. Mucenic Partea I.

Măcenic, Măcin v. Mucenic 3.