Martin m. nume a 5 papi dintre cari cel din urmă prezidă conciliul din Constanța (1417-1431).

Dicio-Sân-Martin (Diczo-Szent-Márton) n. capitala județului Târnavei-mici: 3000 loc.

MARTIN, lat. Martinus, nume derivat din Alarte, zeul răsboiului. Martinii de iarnă, sărb. populară; I. 1. – (Dm; Ștef; Vr C) etc.; – 1408 (Ț-Rom 103); -ul s.; -a f. (16 A III 9). 2. Cu afer.: Artin, C., mold., act.; -escu prof. 3. Martin călăraș, 1655 (Sd IV 38; 13-15 B 183); – fiul lui Mărtiniță din Bîrsa (Sd X); Mărtin/ul t. (Mus); -escu; -ești, -eni, -iș ss. 4. Diminutive; Mărtin/aș, ard., -ilă. 5. Sămărtin s. (Ard II 107), romînizat din magh. Szent-Márton. 5. Mărtina, fiica lui Alex. Lăpușneanu. II. Cu schimb, de sufix, terminația -in tratată ca sufix: Mart/ea, V., act.; -ian (Lex); -iș (Tec I); -ul (17 B IV 306). 2. Mărt + -ac: Mărtăcești, cf. și subst. mărtac. 3. + -an: Mărtan (Vra; BCI XII 181); Martăn (Ard II 141); Mîrtana t. (Mus); + -anuș: Mărtănuș, sau din lat.-magh. Martinus s. 4. Mărtoiu (Vr; Sd X ard).

Martin Martín, mai puțin folosit astăzi la noi, este considerat de foarte multă lume ca un derivat de la numele lunii martie (la fel sînt „interpretate” și → Iunian; Iulia și Iulian; Augustin, atribuite de obicei copiilor născuți în luna respectivă). Dar, dacă între cele două cuvinte nu există, în realitate, un raport direct de dependență, ele sînt totuși strîns înrudite: și numele personal și numele celei de a treia luni a anului sînt derivate din tema Mart-, de la Mars, Martis. Cunoscut ca zeu al războiului, Marte era la origine o divinitate, probabil a sabinilor, protectoare a agriculturii și a animalelor. Atribuțiile sale războinice care îl fac omologul lui Ares al grecilor, sînt deci mai tîrzii și aparțin epocii clasice. Legătura mai veche a lui Marte cu primăvara și fecunditatea este păstrată pînă astăzi. Luna în care este sărbătorit fiul Iunonei la romani (după vechiul calendar, prima din an, iar după modificările aduse de Cezar, a treia), a primit numele zeului, martius (mensis) „(luna) lui Marte”, această veche formă adjectivală fiind păstrată pînă astăzi în limbile moderne (fr. mars, it. marzo, port. marco, sp. marzo, gr. martios, martis – de aici rom. martie, bg., rus. mart – germ. März, engl. march etc.). Înainte de a ne ocupa de Martin, va trebui să-l amintim și pe rom. marți, care are aproximativ aceeași origine: în sistemul planetar această zi a săptămînii era pusă sub semnul planetei Marte (lat. Mars, Martis era numele zeului, al planetei, iar mai tîrziu, în alchimie, însemna „fier”) și era denumită dies Martis „ziua (planetei) Marte” (fr. mardi, it. martedi, sp. martes etc.). Cu mult înaintea creștinismului, romanii foloseau frecvent și antroponime derivate de la numele zeului: Marcius sau Martius (cunoscută familie romană care pretindea că se trage din cel de al patrulea rege al Romei), Marcus și Marcianus (→ Marcu), Martiális și în sfîrșit supranumele Martínus, Martína, frecvente mai ales în Galia. Purtat în epoca creștină de un episcop al galilor (mort în anul 397), numele devine foarte frecvent în evul mediu, datorită cultului acestuia (Sfîntul Martin din Tours), considerat sfînt național al francilor în perioada merovingiană. Popularitatea de care s-a bucurat Saint Martin de Tours explică nu numai frecvența deosebit de mare a numelui de botez în Occident (în Franța se pare că este și cel mai răspîndit nume de familie), dar și unele nume locale ale lunii noiembrie (în unele regiuni din Franța și Italia mes de San Martin și sanmartin sau samartin, în Letonia Martinu menesis, în Estonia mardikuu etc.). Cultul lui Martin a fost cunoscut și de către români, o dovadă în acest sens fiind cunoscuta sărbătoare populară Mărtinii din februarie (data și numeroasele rituri și obiceiuri magice practicate la noi își găsesc interesante corespondențe în Lupercaliile romane, sărbătorite de păstori pentru a feri turmele de lupi) și chiar cuv. martin sau moș martin folosit adesea pentru a desemna ursul (ziua ursului sau stretenia apare în calendarul popular la aceeași dată cu mărtinii). Ca nume personal, atestat în documentele Țării Românești din anul 1415 (din același secol și în Moldova) Martin continuă același cognomen roman, dar prin intermediar grecesc (Martinos, Martina) și apoi slav (la popoarele slave sudice și răsăritene, Martin este forma populară obișnuită pentru două nume calendaristice: Martin și Martinian). Alături de forma atestată în sec. 15, mai apar la noi Mărtin, Mărtinel, Mărtiniță, Mărtinaș, Sămărtin (de la numele sărbătorii), fem. Martina, ca și Marțian, formă cultă recentă corespunzătoare lat. Martianus. ☐ Fr. Martin, fem. Martine (de aici și numele poetului Lamartine, cu la- articol hotărît feminin), it. Martino, Martina, sp. Martin, Martínez, magh. Marton, Martos, fem. Martina, bg., rus. Martin, Martina etc. ☐ Martin Luther, reformator religios și întemeietor al protestantismului german (luteranismului), scriitorii Martin Andersen Nexö, Roger Martin du Gard, filozoful Martin Heidegger etc. ☐ Martin Chuzzlewit, roman de Ch. Dickens, Martin Eden de J. London etc. Martin Fierro, poem celebru al lui J. Hernández.

BERCOVICI, Martin (1902-1971, n. Bîrlad), inginer român. Acad. (1963), prof. univ. la București. Lucrări în domeniul electroenergeticii și energeticii generale.

martin s.m. (ornit.) 1 pescar, pescăruș, <reg.> păscălar. Martinii sunt păsări cu aripile mari și ascuțite, care zboară la suprafața apei pentru a prinde pește. 2 Larus ridibundus; pescar-râzător, pescăruș, pescăruș-alb, pescăruș-de-hamsii, <reg.> cărăbaș-comun, giușcă, porumbel-de-mare. 3 martin-mare = Larus; pescar-de-mare, pescar-mare, <reg.> cărăbaș-de-mare, martin-de-iarnă; (reg.) martin-de-iarnă v. Martin-mare. Pescar-de-mare. Pescar-mare.