MARTIN, lat. Martinus, nume derivat din Alarte, zeul răsboiului. Martinii de iarnă, sărb. populară; I. 1. – (Dm; Ștef; Vr C) etc.; – 1408 (Ț-Rom 103); -ul s.; -a f. (16 A III 9). 2. Cu afer.: Artin, C., mold., act.; -escu prof. 3. Martin călăraș, 1655 (Sd IV 38; 13-15 B 183); – fiul lui Mărtiniță din Bîrsa (Sd X); Mărtin/ul t. (Mus); -escu; -ești, -eni, -iș ss. 4. Diminutive; Mărtin/aș, ard., -ilă. 5. Sămărtin s. (Ard II 107), romînizat din magh. Szent-Márton. 5. Mărtina, fiica lui Alex. Lăpușneanu. II. Cu schimb, de sufix, terminația -in tratată ca sufix: Mart/ea, V., act.; -ian (Lex); -iș (Tec I); -ul (17 B IV 306). 2. Mărt + -ac: Mărtăcești, cf. și subst. mărtac. 3. + -an: Mărtan (Vra; BCI XII 181); Martăn (Ard II 141); Mîrtana t. (Mus); + -anuș: Mărtănuș, sau din lat.-magh. Martinus s. 4. Mărtoiu (Vr; Sd X ard).