Lazăr m. 1. fratele Martei și Mariei, înviat de Isus; 2. numele leprosului, într’o pildă evangelică.

Lazăr (Gheorghe) m. născut în satul Avrig din Ardeal, fundatorul școalelor naționale în Muntenia (1779-1832).

Lazăr, sfânt, unul dintre cei 70 de ucenici, fratele Mariei și al Martei, pe care Hristos l-a înviat din morți în a patra zi de când murise. Este sărbătorit la 17 octombrie și în sâmbăta dinaintea Duminicii floriilor.

Lazăr, Gheorghe (1779-1823), cărturar și iluminist român, n. la Avrig, jud. Sibiu. Studii superioare de teologie, drept și inginerie la Viena, iar din 1811 conducător al școlii pentru pregătirea preoților din Sibiu, unde a predat dogmatica, morala, muzica bisericească și tipicul. Propus episcop al Aradului și refuzat de împăratul de la Viena, ajunge în 1816 la București, unde pune bazele învățământului superior în lb. română, fiind întemeietorul și conducătorul Școlii de la Sf. Sava. A sprijinit revoluția lui Tudor Vladimirescu.

LAZĂR (în „Noul Testament”), sfânt, unul dintre cei 70 de ucenici. Fratele Martei și al Mariei din Betania. Înviat de Iisus a patra zi după moarte. Prăznuit de Biserica ortodoxă la 17 oct. și în sâmbăta dinaintea Floriilor. A reprezentat un subiect mult valorificat în literatură (H. Sachs, E. O’Oneill), muzică (F. Schubert, L. Perosi), artele plastice (Giotto, Caravaggio, Rubens, Rembrandt).

LAZĂR, Aurel (1874-1930, n. Oradea), avocat și om politic român. Unul dintre conducătorii aripii de stânga a Partidului Național Român din Transilvania. Membru al Consiliului Național Român Central (oct. 1918) și al Consiliului Dirigent (1918-1920). Președinte al Camerei Deputaților (1928).

LAZĂR, Dorina (n. 1940, București), actriță română. Roluri în care se remarcă prin forță dramatică (în film: „Angela merge mai departe”, „Crucea de piatră”; în teatru: „Năpasta”), dar și creații în comedii realizate cu vervă și culoare (Veta și Zița în „O noapte furtunoasă” de I.L. Caragiale).

LAZĂR, Filip (1894-1936, n. Craiova), compozitor și pianist român. Elev al lui Kiriac și Castaldi. Carieră de pianist concertist. Membru fondator (1928) al societății muzicale „Triton” din Paris. Lucrări simfonice („Muzică pentru radio”, „Concerto grosso”, „Concerto da camera pentru baterie și 12 instrumente”, trei concerte pentru pian), piese vocale, corale și instrumentale, balet, operă.

LAZĂR, Gheorghe (1779-1823, n. Avrig, jud. Sibiu), cărturar iluminist român. Propagator al ideilor Școlii Ardelene în Țara Românească, unde a fondat învățământul în limba națională. Prof. (1812-1816) la Seminarul Episcopiei ortodoxe din Sibiu. Întemeietor și conducător la Școlii de la Sf. Sava din București (1818-1821), prima școală superioară românească. Prin manualele pe care le-a întocmit („Aritmetica matematicească”, „Trigonometria cea dreaptă” ș.a.), a contribuit la crearea terminologiei științifice și tehnice românești. Traduceri cu caracter moralizator. A sprijinit răscoala condusă de Tudor Vladimirescu.

LAZĂR, Ilie (1895-1976, n. Giulești, jud. Maramureș), om politic român. Membru al P.N.Ț., în cadrul căruia a deținut funcții importante. Colaborator apropiat al lui Iuliu Maniu. Luptător pentru idealurile naționale ale poporului român, fiind unul dintre cei mai de seamă promotori ai doctrinei național-țărăniste. Arestat, judecat și condamnat pentru convingerile sale politice (1947-1964).

LAZĂR cf. „Sîmbăta lui Lazăr”; aramaic Lăzâr, presc. < ebr. Elcázar n. teoforic < el, azár « doamne ajută » (Tagl). I. 1. Lazar (Moț); -ul, C (RI XII 287). 2. Lazăr frecv.; 3. Lăzarea s. 4. Lăzăr/el, -ică, -iciu, -uc (Paș); -oiu, olt. (Sd XXII); -oniu hațeg.; -uț (Ard II). 5. Zăroni, hațeg. 6. Lăzăreanci (Ard. II 191); Lăzărina f. (Grd 11). II. A Lazăr = Lazor, frecv. (Dm); Lazor (Ștef; C. Ștef. CL; Mar; Ard; 16 A I 48; Vit 28). B. Lazor din cauza frecvenței se scurtează în Zor> cf. și subst. pl. zorĭ. 1. Zor -ă și Zorică f. ar. (Fărș), derivat de Capidan din Lazor. 2. Zori b., mold. 3. Zorea (Dm; 16 B I 178; 17 B I 439). 4. Zorel (17 Bl 66); Zorescu, act.: Zoreni, Zorești ss. 5. + -ca: Zorea (16 Bl 178); Zorcești s. (ib). 6. Lazoreci (17 A III 182). 7. Cu disimilare: Lazol Pitărel (Sd XI 274). C. 1. Lazur (Ard); Lăzurești s.; -escu (Î Div). 2. Lăzurea, mold. (Sd XXII). 3. Lă- zurcă (Sd XX 282). 4. Lazer, Gh. (Răc 29). III. Cu apoc.: Laz: 1. Lazu (Arh; Sd XXI și XXII); -ul, N. și C. (Kog III 64; P⁶ fila 20); Laz/a G., act.; -e (17 B I 311 și II 124; Met 224); -ea (Sd XVI; G Roș 79; Paș; Dm; Moț; Ștef); -ia, pan (16 A III 63); -ie (Sd XVI). 2. Lăzascu; Lazoae, I. (Buc). 3. Lăzan, mold. (Sd XXI); Lazanța t.; -u pren. (Tut). 4. Lăziian (17 AI 99); Lăzian 1613 (Sur II). 5. Lăzău (Moț). IV. Din srb.-blg. Lacko = Лацко (folosit și de unguri) < Lazar (Weig): 1. Lațcu, olt. (Sur VI; Sd VI 467). 2. Lațco = Lascu fam. ard., 1789 (Paș); Lațcu Lazea, munt., 1785 (RI I 22). La ardeleni și moldoveni însă Lațcu magh. Lack, ipoc. < László = Vladislav (BL II 38) cf. și Iorga (1 Bot 14). 3. Lațcu zis și Lașcu (Ștef II 11); Lașcu Danilă, răzăș de Scorțăni, 1782 (Sur XI 142); Lațe, frecv. mar. (Mar); Lațco Vvd., fiul lui Bogdan I, domnul Moldovei; Lațco, munt. (Giur 90; 16 B I 24; 17 B I 364); – diac (Cat); – ard. (Ard); Lațcu jupan (Olt); – mold. (Ștef; Dm); Lațcani s. (Ștef) azi Lațcana. 4. Lăscău, Lăscoiu, și Lăscuț, ard. (Paș), acestea pot fi în legătură și cu Lascăr. 5. Lazu s. (Constanța), fost Laz-mahalè ante 1878, etn. Lăzii, popor caucazian 6. Din blg. Лачо sint. < Lazar (Weig): Laciu, Nicu. ar. (Cat. gr I); Lăcescu (Tg-Jiu); Lacea M. (Cras 46); m-tele Lacei t.; Drăganu îl derivă < slovac Vlača < Vladića etim. posibilă pentru toponimele din Ardealul de Nord.

Lazăr Cunoscut în toată Europa, din ce în ce mai puțin frecvent ca prenume în epoca contemporană, Lázăr reproduce un vechi ebraic Eleazár, la origine un nume teoforic frazeologic cu semnificația „Elohim a ajutat”, prin care părinții își exprimau sentimentele de recunoștință pentru nașterea unui fiu (El-Elohim, unul dintre numele ebraice ale divinității și azar „a ajuta”). Dacă forma ebraică apare doar sporadic în onomastica europeană (prin intermediul gr. Eleázar și lat. Eleazar, Eleazarus), mult mai multe șanse a avut o formă arameeană ulterioară, Lazar. Redat în gr. Lázaros și în lat. Lazarus, numele devenit termen comun în multe limbi (engl. lazar, sp. lázaro, it. lazzaro), este folosit cu diferite sensuri („sărac, cerșetor, zdrențăros, bolnav, lepros”), toate explicabile prin parabola biblică. Un alt cuvînt comun, derivat de la Lazár, este engl., fr. lazaret, it. lazzaretto, rom. lazaret „izolator pentru persoane presupuse a fi contaminate de o boală contagioasă, loc de carantină”; it. lazzaretto desemna, încă din sec. 15, spitalul de boli infecțioase din insula Santa Maria di Nazareth – azi Lazzaretto Vecchio, în apropiere de Veneția și este o creație analogă lui nazaret, apărută însă și sub influența numelui insulei vecine San Lazzaro, unde exista, din sec. 12, un stabiliment pentru leproși. Prin intermediul onomasticii slave, gr. Lázaros (în v. sl. sub formele Lazarú, Lazorú, în pomelnicul de la Horodiște din 1484, Lazarie și Lazoria, în sîrbo-croată în sec. 14) pătrunde și în onomastica noastră. Cunoscut și în calendarul popular („sîmbăta lui Lazăr” – zi „rea de căzături, primejdii, fiare” și „Lăzărelul”), numele era mult mai frecvent în secolele trecute, dovadă fiind și numărul relativ mare de variante și derivate, multe cunoscute astăzi mai ales ca nume de familie: Lazar, Lazarul, Lăzarea, Zarea, Lăzărel, Lăzărică, Lăzăruc, Lazor, Zorică, Zorea, Zorel, Zorca, Lazur, Lăzurea, Lazul, Laza, Lazea, Lăzan, Laciu, Lascu, Lalu, fem. Lazarina etc. (În mare parte împrumuturi din limbile slave vecine Lazar, Lazor, Lazur, Lațco, Lal(u) apar încă din sec. 15 în documentele muntenești și moldovenești). ☐ Fr. Lazare, germ. Lazarus, it. Lazzaro, sp. Lázaro, magh. Lázár, Lázó, bg. Lázar (hipoc. Laze, Lazo, Lako, Lalo etc.), rus. Lazar (hipoc. Zarea, Zurea etc.).

COSMA, Octavian Lazăr (n. 1933, sat Treznea, jud. Sălaj), muzicolog român. Preocupat de trecutul muzicii românești („Oedipul enescian”, „Hronicul muzicii românești”).

GHEORGHE LAZĂR, com. în jud. Ialomița; 2.462 loc. (1991).

LAZĂR HREBELJANOVIČ, cneaz al Serbiei (1371-1389). A dus o politică de centralizare a statului. În alianță cu Ștefan Tvrtko, banul Bosniei, a luptat împotriva turcilor, pe care i-a înfrânt la Pločnik (1387), dar a fost învins în bătălia de la Kosovopolje (iun. 1389), luat prizonier și executat. Legături cu domnii Țării Românești, Nicolae Alexandru și Mircea cel Bătrân, care l-au sprijinit cu corpuri de oaste în campania antiotomană.