RUGINĂ, rugini, s. f. I. 1. Substanță brun-roșcată, poroasă, sfărâmicioasă, care se formează prin oxidare pe obiectele de fier. ♦ Pojghiță brună care acoperă uneori pietrele și care se produce prin oxidarea minereurilor de fier din ele. 2. Obiect (de fier) vechi, prost întreținut; ruginitură, rablă. 3. Fig. Idee, teorie, mentalitate înapoiată, învechită. ♦ Om cu idei sau cu mentalitate învechită; retrograd. II. 1. Boală infecțioasă a plantelor, provocată de ciuperci microscopice, patogene (Puccinia), care se manifestă prin apariția unor pete brune-ruginii pe frunze, pe tulpini sau pe inflorescențe, împiedicând dezvoltarea normală a plantelor. 2. Plantă erbacee cu tulpina netedă, cu frunze lungi, țepoase, având la vârf o inflorescență cu flori mici, brune; pipirig (Juncus effusus). – Cf. lat. *aerugina.

RUGINĂ ~i f. 1) Substanță brună-roșcată, sfărâmicioasă, care se formează pe obiectele de fier în urma oxidării. 2) fig. Obiect vechi deteriorat; hleab; rablă. 3) Boală infecțioasă a plantelor agricole, cauzată de ciuperci parazite și manifestată prin apariția unor pete brune-închise pe tulpină, frunze sau inflorescență. 4) Plantă erbacee cu tulpina erectă înaltă, lipsită de frunze, și cu flori verzui, dispuse în inflorescență, care crește prin locuri umede; pipirig. [G.-D. ruginii] /cf. lat. aerugo, ~inis

rugină s. f., g.-d. art. ruginii; pl. rugini

rugină s. f., g.-d. art. ruginii; pl. rugini

rugină Dicționarele noastre explică în mod nesatisfăcător acest cuvînt. DU (urmat de REW) pornește de la lat. aerugine, fără nici o explicație cu privire la diferențele fonetice. Celelalte dicționare pornesc de la un latin neatestat *aerugῑna (PEW,TDRG, CADE, DLRM). Acesta ar fi, evident, derivat de la aerugo, pentru care Tiktin trimite la lumină. Am arătat însă la acest cuvînt că, după părerea mea, e format în romînește de la lume, iar pentru rugină nu a existat în romînește o bază potrivită de la care să fie format un derivat în -ină. În BPh, I (1934), p. 165, G. Ivănescu explică pe rugină ca derivat post-verbal de la rugini (care, desigur, trebuie conceput ca un derivat de la un vechi *rùgine). La această etimologie m-am raliat și cu (BL, V (1937), p. 87). Model pentru această derivare ar putea fi odihnă de la odihni. Scriban, deși acceptă derivarea de la aerugo, adaugă : sau rubigo > *ruigine. Evident, din punctul de vedere fonetic, amestecul acesta nu ne-ar putea ajuta cu nimic. Dar rugină se numește și o boală a grîului, care în latinește se chema robigo. De aceea pare probabil că în rugină trebuie să vedem încrucișarea a două etimoane, ca în cazul lui mesteca (SLG, p. 71). Vezi, pentru încrucișarea lui robigo cu aerugo în engadină, REW, 7348.

JUNCUS L., RUGINĂ, fam. Juncaceae. Gen originar din toate regiunile globului, cca 225 specii, în general erbacee, anuale.

RUGINĂ s. 1. v. vechitură. 2. (FITOP.) (înv. și reg.) pălitură, (reg.) mucegai, rodie, rodină, (prin Ban.) roșcață. (Boala plantelor numită ~.) 3. (BOT.; Juncus inflexus) (reg.) spetează. 4. (BOT.; Juncus effusus) (reg.) spetează, țipirig, iarba-mlaștinii. 5. (BOT.; Juncus conglomeratus) (reg.) pipirig. 6. (BOT.; Senecio jacobaea) (reg.) cruguliță, lemnul-Domnului.