15 definiții pentru Iberis (gen de plante)

din care

Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

IBERIS, iberiși, s. m. Plantă erbacee ornamentală din familia cruciferelor, cu flori de diferite culori, dispuse în racem la vârful ramificațiilor; (pop.) limbușoară (Iberis umbellata). – Din fr. ibéris.

IBERIS, iberiși, s. m. Plantă erbacee ornamentală din familia cruciferelor, cu flori de diferite culori, dispuse în racem la vârful ramificațiilor; (pop.) limbușoară (Iberis umbellata). – Din fr. ibéris.

IBERIS s.m. (Bot.) Plantă erbacee ornamentală cu flori de diferite culori, dispuse la vîrful ramificațiilor în racem; (pop.) limbușoară. [< fr. ibéris].

IBERIS s. m. plantă erbacee ornamentală cu flori de diferite culori, dispusă la vârful ramificațiilor în racem. (< fr. ibéris)

IBERIS ~și m. Plantă erbacee decorativă, cu flori de diferite culori, dispuse în vârful ramificației în racem. /<fr. ibéris

LIMBĂ, limbi, s. f. I. Organ musculos mobil care se află în gură, servind la perceperea gustului, la mestecarea și la înghițirea alimentelor, la om fiind și organul principal de vorbire. ◊ Expr. A-și înghiți limba = a) a mânca cu poftă; b) a se abține de a spune ceva nepotrivit; c) a fi foarte tăcut. A alerga (sau a umbla) după ceva (sau după cineva) cu limba scoasă = a căuta cu orice preț să obțină sau să găsească ceva sau pe cineva de care are mare nevoie. A scoate (sau a-i ieși) limba de-un cot = a) a-și pierde respirația, a gâfâi; b) a munci mult, a fi foarte ostenit. A avea limbă de aur = a avea darul de a vorbi frumos, elocvent. A fi cu limba (fagure) de miere = a vorbi frumos, prietenos, amabil. A avea limbă lungă sau a fi lung de limbă (sau limbă lungă) = a vorbi prea mult, a fi flecar. A avea mâncărime de (sau vierme la) limbă = a fi limbut, a nu păstra o taină. A fi slobod la limbă (sau limbă slobodă) = a spune multe cu sinceritate și fără prudență, a spune și ce nu trebuie. A-și scurta limba = a vorbi mai puțin. A scurta (sau a tăia, a lega) limba cuiva = a opri, a împiedica pe cineva să vorbească. A prinde (la) limbă = a căpăta curaj, a începe să vorbească. A i se lua (sau a-i pieri, a i se încurca, a i se îngroșa cuiva) limba sau a nu avea limbă (de grăit) = a nu avea curajul să vorbească. A-și pune frâu la limbă sau a-și ține (sau băga) limba (în gură) = a se feri de a spune ceea ce nu trebuie, a tăcea. (A avea) limbă ascuțită (sau rea, de șarpe) = (a fi) răutăcios, malițios în tot ce spune. A înțepa cu limba = a fi ironic, a batjocuri. A trage pe cineva de limbă = a descoase pe cineva, a căuta să afle tainele cuiva. A fi cu două limbi sau a avea mai multe limbi = a fi mincinos, fățarnic, prefăcut. A-și mușca limba = a regreta că a vorbit ceea ce nu trebuia. A-i sta (sau a-i umbla, a-i veni) pe limbă = a nu-și putea aminti pe loc de ceva cunoscut. II. 1. Sistem de comunicare alcătuit din sunete articulate, specific oamenilor, prin care aceștia își exprimă gândurile, sentimentele și dorințele; limbaj, grai. 2. Limbajul unei comunități umane, istoric constituită, caracterizat prin structură gramaticală, fonetică și lexicală proprie. ◊ Limbă comună = a) stadiu în evoluția unei limbi, anterior diferențierii dialectale; b) koine. ♦ Fel de exprimare propriu unei persoane, în special unui scriitor. 3. Totalitatea altor mijloace și procedee (decât sunetele articulate) folosite spre a comunica oamenilor idei și sentimente. Limba surdomuților. 4. (Înv. și reg.) Vorbă, cuvânt; grai, glas. ◊ Expr. Cu limbă de moarte = ca ultimă dorință (exprimată pe patul morții). A lega pe cineva cu limbă de moarte = a obliga pe cineva (prin jurământ) să-ți îndeplinească o ultimă dorință, exprimată înainte de moarte. 5. (Înv.) Prizonier folosit ca informator asupra situației armatei inamice. 6. (Înv. și arh.) Comunitate de oameni care vorbesc aceeași limbă; popor, neam, națiune. III. Nume dat unor obiecte, instrumente etc. care seamănă formal sau funcțional cu limba (I). 1. Bară mobilă de metal, agățată în interiorul clopotului, care, prin mișcare, lovește pereții lui, făcându-l să sune. 2. Fiecare dintre arătătoarele ceasornicului. ♦ Pendulul unui orologiu. 3. Obiect de metal, de os, de material plastic etc. care înlesnește încălțarea pantofilor; încălțător. 4. Bucată de piele, de pânză etc. lungă și îngustă, care acoperă deschizătura încălțămintei în locul unde aceasta se încheie cu șiretul. 5. Lama de metal a unui cuțit, a unui briceag etc. 6. Flacără de formă alungită. ♦ Fâșie de lumină care străbate întunericul. 7. Fâșie lungă și îngustă de pământ, de pădure etc. 8. Deschizătură, gură lăsată la cotețul de pescuit. 9. Compuse: (Bot.) limba-apei = broscariță; limba-boului = plantă erbacee acoperită cu peri aspri și țepoși, cu flori albastre, roz sau albe (Anchusa officinalis); limba-cucului = a) ferigă mică cu rizom scurt și târâtor, de obicei cu o singură frunză penată compusă (Botrychium lunaria); b) plantă erbacee cu flori de culoare albăstruie-liliachie, care crește în regiunile subalpine (Gentiana bulgarica); limba-mielului (sau mielușelului) = plantă erbacee acoperită cu peri aspri, cu flori albastre sau albe; arăriel (Borago officinalis); limba-oii = a) plantă erbacee cu frunze dințate și spinoase, cu flori purpurii, care crește prin locuri umede și mlăștinoase (Cirsium canum); b) mică plantă erbacee cu frunzele dispuse în rozetă și cu flori roz grupate în spice (Plantago gentianoides); limba-peștelui = plantă erbacee cu frunzele verzi-albăstrui și cu flori violete (Limonium vulgare); limba-soacrei = nume dat mai multor specii de plante înrudite cu cactusul, cu tulpina spinoasă și flori roșii, albe sau galbene; limba-șarpelui = ferigă mică cu rizomul lung, cu o singură frunză, de formă ovală, răspândită prin locurile umede, prin tufișuri și păduri (Ophioglossum vulgatum); limba-vrăbiei = plantă erbacee cu tulpina dreaptă, cu frunze lanceolate și cu flori mici, verzui (Thymelaea passerina); (Iht.) limbă-de-mare = pește marin cu corpul oval și asimetric, cu ambii ochi situați pe o singură parte (Solea nasuta).Lat. lingua.

LIMBUȘOARĂ, limbușoare, s. f. (Pop.) Iberis. – Limbă + suf. -ușoară.

LIMBĂ ~i f. 1) Organ musculos mobil, situat în cavitatea bucală și servind la mestecarea, înghițirea și determinarea gustului alimentelor, la om fiind organul principal al vorbirii. ◊ A-și mușca ~a a regreta vorbele spuse. A scoate ~a de un cot a) a gâfâi de oboseală; b) a lucra din greu. A vorbi în vârful ~ii a rosti cuvintele cu un fonetism ultraliterar, hipercorect. A avea ~a lungă (a fi lung de ~) a) a avea înclinație spre pălăvrăgeală; b) a fi limbut. A avea mâncărime de ~ a nu fi în stare să păstreze un secret. A-și pune frâu la ~, a-și ține ~a (după dinți) a nu vorbi ceea ce nu trebuie; a păstra o taină. ~a oase n-are se zice despre cineva, care vorbește ceea ce nu trebuie. A trage pe cineva de ~ a descoase, a ispiti pe cineva. A-i sta (sau a-i umbla, a i se învârti, a-i veni) pe ~ a-și aminti vag un cuvânt fără a-l putea exprima. Pasărea pe (pre) ~a ei piere de multe ori omul dă de necaz, pentru că nu știe să tacă când trebuie. 2) Mijloc principal de comunicare între oameni, constând dintr-un sistem lexical organizat după anumite legi gramaticale și având o structură fonetică specifică; limbaj. ~a unui popor. 3) Limbajul unei comunități umane constituite istoricește. 4) Totalitate a altor mijloace de comunicare (decât sunetele articulate) a sentimentelor și ideilor. ~a surdomuților. 5) Mod de exprimare specific unui anumit domeniu de activitate, unui anumit mediu, unui anumit grup de vorbitori sau unei anumite persoane (în special a unui scriitor); stil. ~a presei. ~a lui Creangă.(A spune ceva) cu ~ de moarte (a spune ceva) ca ultimă dorință, exprimată pe patul de moarte. 6) înv. Prizonier folosit pentru a obține informații despre armata inamică. 7) înv. Totalitate a oamenilor trăind pe același teritoriu, având în comun o cultură, o tradiție, o credință; popor; neam. 8) Orice obiect sau instrument asemănător ca formă sau funcție cu organul respectiv. ~a clopotului.~a ceasornicului pendul al unui orologiu. ~ de încălțat obiect de metal sau de plastic, care servește la încălțat. ~a ghetei bucată de piele care acoperă deschizătura încălțămintei în locul unde se petrec șireturile. ~i de foc flăcări de foc alungite. 9) Fâșie lungă și îngustă (de pământ, de pădure, de apă etc.). 10): ~a-boului plantă erbacee, acoperită cu peri aspri și țepoși, cu flori albastre, roz sau albe. ~a-broaștei plantă erbacee cu tulpina dreaptă, ramificată și cu flori albe sau trandafirii, ce crește prin locuri umede; limbariță. ~a-mielului plantă erbacee, acoperită cu peri aspri, cu flori albastre sau albe, folosită contra tusei. 11): ~ -de-mare pește marin cu corpul oval și asimetric, cu ambii ochi situați pe o singură parte, care trăiește mai mult acoperit cu nisip. [G.-D. limbii] /<lat. lingua

Dicționare morfologice

Indică formele flexionare ale cuvintelor (conjugări, declinări).

limbă s. f., g.-d. art. limbii; pl. limbi

Dicționare relaționale

Indică relații între cuvinte (sinonime, antonime).

IBERIS s. (BOT.; Iberis umbellata) limbușoară.

LIMBĂ s. 1. (LINGV.) (livr.) idiom. (O ~ romanică.) 2. (LINGV.) limba neogreacă = limba romaică; limba romaică v. limba neogreacă; limba veche slavă v. paleoslavă; limbă ariană v. limbă indo-ariană, limbă indo-iraniană; limbă indo-ariană = limbă ariană, limbă indo-iraniană; limbă indo-iraniană = limbă ariană, limbă indo-ariană. 3. v. limbaj. 4. v. exprimare. 5. arătător, (Transilv.) manoș, (prin Transilv.) mutatău, (Ban.) țagăr. (~ la ceas.) 6. v. încălțător. 7. v. tăiș. 8. v. cuțit. 9. v. pisc. 10. (reg.) gârlici, pridvor, tindă. (~ la plasa de pescuit.) 11. v. bucată. 12. (BOT.; Phyllocactus ackermanni) (reg.) palmă. 13. (BOT.) limba-cerbului (Scolopendrium vulgare) = năvalnic, (rar) scolopendră, (reg.) iarba-ciutei, limba-vacii, limba-vecinei; limba-cucului (Botrychium lunaria) = (reg.) colan, dragoste, iarba-dragostei; limba-mării = a) (Iberis semperflorens) (reg.) lilicele (pl.); b) (Iberis umbellata) (reg.) limbușoară; limba-mielului (Borrago officinalis) = arățel, boranță, otrățel; limba-oii (Cirsium canum) = (reg.) pălămidă; limba-soacrei (Opuntia) = opunția. 14. (IHT.) limbă-de-mare = a) (Solea nasuta sau lascaris) (reg.) șoarece-de-mare; b) (Solea impar) (reg.) glosă, șoarece-de-mare.

LIMBĂ s. v. agavă, cambulă, cordar, cuvânt, glas, grai, gură, iscoadă, întinzător, națiune, neam, popor, spion, strună, tastieră, termen, voce, vorbă.

LIMBUȘOA s. v. limba-mării.

LIMBUȘOA s. 1. limbuță. 2. (BOT.; Iberis umbellata) iberis.

Dicționare enciclopedice

Definiții enciclopedice

IBERIS L., LILICELE, LIMBUȘOARĂ, fam. Cruciferae. Gen originar din sudul Europei și Asia Mică, pînă la 40 specii de talie mică, tufe compacte, glabre, vivace, erbacee, unele anuale sau semilemnoase. Flori (4 sepale, 4 petale, 2 mici, 2 mari, 6 stamine din care 2 mai scurte cu glande mectarifere la bază) hermafrodite, aetino- rnorfe numeroase, mici, albe pînă la purpur, dispuse în raceme. Fruct, siliculă aripată eu lobi ascuțiți. Frunze fără stipele.

Intrare: Iberis (gen de plante)
Iberis (gen de plante)
gen de plante (I2.1)
  • Iberis