Dan m. al cincelea fiu al lui Iacob.

Dan I Basarab m. fiul lui Radu Vodă și fratele lui Mircea. El ocupă scaunul Munteniei cu ajutorul Turcilor și domni numai un an, ucis de Țarul bulgăresc Șișman (1348-1386). ║ DAN II, fiul celui precedent, Domnul Munteniei în două rânduri, peri ucis de Mircea cel Mare (1420-1425 și 1427-1430). ║ DAN III, fiul lui Dan II, Domnul Munteniei în două rânduri (1439-1442 și 1446-1452).

DAN, Mihail (1842-1886, n. sat Pistești, jud. Gorj), pictor român. Elev al lui Th. Aman. Portretist („Portret de femeie”, „M. Kogălniceanu”, „D. Bolintineanu”).

DAN, Pavel (1907-1937, n. Tritenii de Sus, jud. Cluj), prozator român. Nuvele realist-fantastice urmărind, într-o viziune lucidă, declinul satului arhaic transilvan („Urcan Bătrânul”).

DAN, Mihail (1911-1976, n. Turnu Măgurele), istoric român. Prof. univ. la Cluj-Napoca. Studii privind istoria relațiilor românilor cu vecinii („Cehi, slovaci și români în veacurile XIII-XVI”, „Sub flamura Taborului. Mișcarea revoluționară husită”).

DAN, Sergiu (1903-1976, n. Piatra Neamț), (pseud. lui S. Roman), scriitor român. Romane cu preferință pentru senzațional, erotism și melodramatic („Arsenic”, „Dragoste și moarte de provincie”, „Surorile Veniamin”) sau ale vieții evreilor sub ocupație („Unde începe noaptea”). Traduceri.

DAN, Dumitru (1890-1978, n. Buhuși), globe-trotter român. A participat la un concurs organizat de Touring-Clubul francez, fiind singurul dintre cei 200 de participanți care a dus la bun sfârșit o călătorie în jurul lumii (1910-1916). A parcurs toate continentele (cu excepția Antarctidei). Ceilalți trei tineri români participanți la expediție (Gheorghe Negreanu, Alexandru Pascu și Paul Pârvu) au murit în timpul călătoriei.

Dan, -a v. și Iordan.

DAN, ebr. „jude” și DANIEL, ebr. Danihel „judecător-domnul”. I. 1. Daniil județ (AO XVI 114); Daneil, mold. (BCI II 220); contras: Danil (Dm; Ard II 181); – Herțeg = Dănila H. (C Bog); Danilescu, act.; Adăniloaei, act. 2. Dănil Cîrstii (Bîr III); -ă (Cat; Dm; Paș; Mar); -ești s.; cu afer.; Nilă (Paș); Dănealescu (Buc). 3. Dănăilă (Sur III) ca Mănăilă < Manuel; – scris și Danailu (P Bor 12, 51); – Prepeleac (folc). 4. Danale, D., act. Denilă (Tec I). II. Dan, sau scurtare din Daniel: 1. Dan I Vvd. și Dăneștii, dinastie munteană; frecv. în Maramureș și în Moldova în forma Dan (Dm, C Bog) și derivatele. 2. Dana f. (Cat; 17 B III 167; RI VIII 199); Danu (Ștef; Arh); sec. XI (Mori 6). 3. Daneș (Tec I). 4. Cu suf. latinist -iu: Danițiu, I., ard. act.Danie (17 A III 162); -a b. („fiul Danic/ei” 17 B II 49); -el, moț act. 6. Daniș (Teci); -or (13-15 B 54) boier. 7. Daniță (17 B II 168). 8. Daniul (G Bog; 16AI 98). 9. sinc.: Danțescu (Puc); Danțiș (Vr). 10. Danovici (Dm). 11. + -ie, -ia: Dan/ie pren. (Cat mold II); Dania f. (ib. I). III. Dan + suf. -co, -ce; 1. Danco (Ștef; Isp J²; Băl III); Danc/u, -l (Mz PI I 94); -uș (Ard). 2. Danca b., 1483 (TC I 35); Dancă, Șt., b. (17 A IV 344); – f. (16 B III 170); -ș, ard; Dancaneț, olt. (Cand 132). 3. Dancov; -ici (Isp I¹). 4. Dance, Danciu, -l (Dm; Ștef; Mar; P²; Vlah PB) frecv. munt. și ard. (Jiul ard.); Dancea b. (17 B II 395; RI X 266); – f. (17 B II 256) etc.; Danci (Met 39); Dăncel, olt. (Paș). IV. Dăn: 1. Dănescul (Ștef); Dăn/easa, -ești ss.; -ese (Mar). 2. Dănul Bole (16 A III 37); -eț (Arh; Bîr I), -escu fam.; -ești s. Pentru Dănac v. Partea III-a. 3. Dănae, T. (Vr C 72). 4. Dănăiaș, Lupul (Sd VI 478). 5. Dănăiaț, Lupul (Sur VI). 6. + -aș, -el: Dănășel, I. (Tg.-Jiu; Puc). 7. Dănățoiu (Gorj 9). 8. Dănău (Isp III¹; 16 A IV 28); olt. act. Dănăuță, mold. 9. Dăneiu (17 B IV 468). 10. Dăneciu, olt. 11. Dăneț, P. (Tg.-Jiu); -i s.; Dănăți s. (16 B IV 275). 12. Dăneuță, V. (Isp IV¹). 13. Dănică. 14. Dănicel, olt. (Cand; 132) -cei s. 15. Dănici, Cr. (Isp I¹). 16. Dăniș t. (Mus); -or (Puc). 17. Dăniță ard. act.;-ța s. 18. Dăniuș t, (Mus), cf. subst. ard. dăniuș ( = săniuș) (com. de Al. Cristurean). 19. Dănoiu, olt. 20. Dănuț (Mar etc.); -ă, mold.; -eni s. V. Tema Dăn + suf. -co, -ce: 1. Dăncău, olt. (Cand). 2. Dănceu, Sava (17 A IV 267) ț Dănc/ei, -ești, -eni ss. (C Bog); Dănceu = Dăncioiu, olt. (Cand 132). 3. Dănci/lă, -loiu, olt. (ib.). 4. Dănciu (17 A II 136); -lea (17 B III 422). 5. Dăncuș (Mar). 6. Prob. Dănăricu, G. (Tg.-Jiu); Dănărîcu, olt. (RI VI 263). 7. Prob. Dîncăuți s.; Dînceu (17 A III 217). 8. Dănțăș (Vra). « Daniil din Babilon », biblic, este deajuns de popular pentru a nu mai invoca etimologia Dan < Bogdan, cu excepția ținutului Maramureș unde circulă ambele nume.

Dan Nume cu veche tradiție în onomastica românească, cunoscut și folosit frecvent în toate regiunile țării, Dán (fem. Dána) se bucură și astăzi de o favoare deosebită ca prenume. În documentele Țării Românești de pînă la 1500 sînt numite Dan nu mai puțin de 20 persoane, iar dacă adăugăm și derivatele Danciu și Dănișor, numărul urcă la 33, situîndu-l pe Dan printre cele mai frecvente nume ale onomasticii românești vechi (primele atestări: Dan – 1385, Danciul – 1389, Dănișor - 1392). Amintind că numele apare și în Maramureș și Moldova (Dan, Danciu, Dancu și Dănucă denumesc 25 persoane numai în actele din timpul lui Ștefan cel Mare), avem o imagine elocventă și asupra răspîndirii numelui printre români, în ceea ce privește originea și semnificația inițială a acestui nume, lucrurile sînt destul de complicate. Majoritatea specialiștilor sînt de părere că Dan este un hipocoristic al unui nume compus cu elem. -dan (fie element primar ca în → Daniel, fie secundar ca în → Bogdan; Iordan etc.) și că a fost împrumutat din limbile slave vecine (teoretic nu este exclusă posibilitatea ca în unele cazuri, abrevierea ca și apariția hipocoristicului să se fi produs chiar pe teren românesc, lucru probabil mai ales pentru vremurile mai noi). Este interesant de menționat faptul că numele propriu Dan (→ Daniel) apare și în Geneză, denumind o persoană (în genealogia biblică este fiul lui Iacob și al sclavei Rachelei, Bilha), un trib israelit (după numele personal) și chiar o cetate aproape de izvoarele Iordanului (vechiul sidonic Laish, cucerit de tribul Dan, care i-a schimbat numele; cetatea e identificată cu actualul Tell el-Kadi). Originea numelui biblic se află în exclamația Rachelei: Domnul m-a judecat (dananni) și mi-a dat acest fiu (→ Daniel). Dan a dat naștere unei bogate serii de derivate, unele împrumutate ca atare de la popoarele slave, altele creații românești (o delimitare exactă este dificilă și riscantă, întrucît fiecare nume își are o istorie proprie, în cele mai multe cazuri, necunoscută). Atrăgînd atenția că multe dintre aceste derivate sînt astăzi nume de familie sau pot fi întîlnite în toponimie, vom oferi, spre ilustrare, o parte din ele: Dana, Danu(l), Daneș, Danic, Danel, Dăniță, Danie, Danco, Dancu, Danca, Dancaneț, Dance(a), Danciu(l), Dăncel, Dăncău, Dăncilă, Dăncuș, Dănaie, Dănăiaș, Dănăiaț, Dănășel, Dăneciu, Dăneț, Dănică, Dănicel, Dănuț(ă). Nume cu rezonanță în istoria noastră, popularizate de literatura română modernă, Dán, Dána și Dănuța (frecvente). ☐ Istoria Țării Românești cunoaște doi domni care au purtat acest nume: Dan I, fratele lui Mircea cel Bătrîn (c. 1384 – 1386) și Dan II (1422 – 1431); seria de domni din această perioadă este uneori încadrată în dinastia Dăneștilor. ☐ O deosebită influență asupra gustului public au avut-o în epoca modernă cîteva personaje și opere literare, a căror influență asupra inventarului de prenume nu trebuie neglijată; poemul lui V. Alecsandri Dan căpitan de plai, romanul Dan de A. Vlahuță sau cunoscutul Dănuț, unul dintre personajele principale ale romanului La Medeleni de I. Teodoreanu.

BARBILIAN, Dan V. Barbu, Ion.

BĂDĂRĂU, Dan (1893-1968, n. Iași), filozof român de orientare raționalistă. M. coresp. al Acad. (1963), prof. univ. la Iași. Lucrări de logică, gnoseologie și istorie a filozofiei („L’individuel chez Aristote”, „Du jugement comme acte significatif”, „Filozofia lui Dimitrie Cantemir”, „Leibniz”).

BĂLTĂNEANU, Dan (n. 1943, Turnu Severin), geograf român. M. coresp. al Acad. (1992). Studii și cercetări de geomorfologie („Experimentul de teren în geomorfologie. Aplicații la Subcarpații Buzăului”, „Atlasul României”, în colab.).

BĂNCILĂ, Dan (n. 1929, București), artist decorator român. Lucrări decorative („Rodul pământului”), prototipuri din sticlă pentru industrie, sculpturi monumentale din sticlă combinată cu metal, marmură, ceramică (tabăra studențească de la Costinești).

BERINDEI, Dan (n. 1923, București), publicist și istoric român. M. coresp. al Acad. (1991). Specialist în istoria modernă a României („Aspecte militare ale răscoalei populare din 1821”, „L’Union des Principautés Roumaines”, „L’Anée révolutionnaire 1821 dans les Pays Roumaines”). Acad. (1992).

BOTTA 1. Dan B. (1907-1958, n. Arad), poet și dramaturg român. Lirică ermetică, în limbaj încifrat, abscons, cultivînd neologismul rar și muzicalitatea versului („Eulalii”). Eseuri și articole teoretizînd poezie pură în tradiția clasicismului antic („Limite”, „Charmonion sau Despre muzică”), poeme dramatice de inspirație folclorică și mitologică („Comedia fantasmelor”, „Sărmanul Dionis”, „Soarele și luna”). A tradus din Fr. Villon și E.A. Poe. 2. Emil B. (1911-1977, n. Adjud), scriitor și actor român. Frate cu B. (1). Lirică romantică, elegiacă, încărcată de neliniști și remniscențe livrești („Întunecatul April”, „Pe-o gură de rai”) sau de un erotism discret, tanatofil („Un dor fără spațiu”). Proză poematică, sub semnul bizarului și al halucinației („Trîntorul”). A creat roluri de tragedie și de dramă în piese de Shakespeare, Cehov și Caragiale (Ion din „Năpasta”) pe scena Teatrului Național din București. Roluri în filme („Răscoala”, „Faust”, „Reconstituirea”).

BURGHELEA, Dan (n. 1943), matematician român. Prof. univ. la București și la Universitatea Columbus (Ohio). Contribuții în topologia varietăților infinit și infinit dimensionale, în teoria omotopiei raționale, în omologie ciclică, în geometria diferențială, operatori eliptici și topologie echivariantă.

CACUCI, Dan Gabriel (n. 1948, Cluj), fizician și inginer american de origine română. Prof. la univ. Urbana (Illinois). Studii și cercetări privind matematica și fizica aplicată în domeniul energie nucleare.

CONSTANTINESCU, Dan (1931-1993, n. București), compozitor român. Autor de muzică simfonică, de cameră, vocală și corală.

DAN I, domn al Țării Românești (c. 1383-1386). A purtat un război împotriva Țaratului bulgar de Tărnovo, condus de Șișman, pierind în luptă.

DAN II, domn al Țării Românești (1420-1431, cu întreruperi provocate de intervențiile lui Radu II Prasnaglava). S-a remacat prin victoriile sale împotriva armatei otomane (1423), care i-au adus denumirea (în folclorul balcanic) de Dan cel Viteaz; a recucerit cetățile de pe malul stâng al Dunării și, în 1425, împreună cu Pippo Spano, a învins pe turci lângă Vidin. În 1428 este nevoit să încheie pace cu turcii, menținând însă poziția de independență a Țării Românești; din vremea sa sunt menționați primii mercenari în armata Țării Românești.

DASCĂLU, Dan (n. 1942, Craiova), inginer român. M. coresp. al Acad. (1990), prof. univ. la București. Cercetări în domeniul microelectronicii. A elaborat dioda IMPATT, care a permis realizări tehnologice deosebite (dispozitive electronice cu microunde, radiorelee digitale etc.). Studii în domeniul contactului metal-semiconductor.