cață¹ sf [At: PANN, P. V. III, 144/2 / Pl: ~țe / E: ns cf acăța] (Reg) 1 Băț lung cu cârlig la vârf, cu care ciobanii prind oile. 2 (Îe) A prinde sau a umbla cu ~ța A minți pe cineva. 3 (Îe) A sta ~ înaintea cuiva A sta drept (de frică, de respect).

cață² sf [At: LM / Pl: ~țe / E: ns cf cața] 1 Persoană rea și cicălitoare Si: (pfm) cicală, cicălitor. 2 (Îe) A se pune ~ pe capul cuiva A stărui mult pe lângă cineva.

CAȚĂ² (pl. -țe) sf. F 1 Gură rea, supărătoare, cicălitoare: nu-ți mai tace cața ¶ 2 Persoană rea și cicălitoare, căreia nu-i mai tace gura ¶ 3 ⊕ Procuror [cața!].

CAȚĂ subst. (un cîrlig de prins oile). 1. Cața, N. (Ac Bz 43) și s. (Ard); Cață, Radul (Glos). 2. Căța, Dan (17 B IV 511); Cățan, M. (An Pit 23). 3. Cație (Sd XXII); Cățești (16 B I 1). 4. Cățoiu (Drag 305) și s. (BCI VII 35); cf. subst. cățoi sau cîțoi = bibilică (Păs). 5. Cățulescu, A., act.