ARMAND, Aven ~, aven în S Franței centrale, în Masivul Central Francez; 75 m ad. Peștera cu cea mai mare stalagmită din lume (29 m) situată într-o sală de 100 m lungime, 50 m lățime și 35 m înălțime. Turism.

ARMAND < it. Armando. 1. – m. comis, 1628 (AO VII 298). 2. Prin canal ngr. Ramandi, Al., 1664, 1706 (Sd XI 258; Răc 20). 3. Cont. cu Ramadan: Ramandani, fam., ar. (Cara 34). Filitti identifică pe N. Ramadan (Ramantanis) de la Patriarhia din C-poie 1646 cu Ramandi zis Ramadan comis munt. 1628, trecut apoi în Moldova (Fil C 289).

Armand Prenume masculin apărut în onomastica noastră din a doua jumătate a secolului trecut, puțin frecvent astăzi, Armand este un împrumut cult din apusul Europei. Specialiștii sînt de acord cu originea germanică a numelui și chiar cu faptul că elementul secundar al compusului originar este radicalul -mann- al cărui sens era „ființă umană” și mai tîrziu „bărbat, adult, soț etc.” (cuvînt de origine indo-europeană din aceeași familie cu sanscr. mánu- „om, omenire” sau v. sl. monji din care provine rus. muj „soț”). Păreri diferite există numai în privința primului element de compunere, care ar putea fi hari- sau hart-; cel dintîi are la bază cuvîntul germanic comun *harjaz „armată” (înrudit cu gr. koiranos „comandant militar”), iar al doilea pe *harthus, (înrudit cu gr. kratis „tare, puternic”, -kratia „putere” – din aristocrație, democrație). În sec. 7 este atestată în Franța forma Hariman, iar mai tîrziu Hermant (în celebrele Chansons de geste) și chiar Armant, în sud (-man din numele germanice a devenit în franceza veche -mand). Din Franța, unde este foarte frecvent, numele se răspîndește în Europa mai ales în epoca contemporană. Se pare totuși că Armand a fost cunoscut (dar nu și folosit) încă din sec. 17, documentele muntenești atestînd existența, în 1628, a unui comis cu acest nume. ☐ Fr. Armand, Harmand, it. Armando, fem. Armanda și Armandina, bg. Armand etc. ☐ Armand Duval, personajul binecunoscutei Dame cu camelii de Al. Dumas-fiul.

CĂLINESCU, Armand (1893-1939, n. Pitești), om politic român. Unul dintre liderii Partidului Național-Țărănesc. De mai multe ori ministru și prim-min. (mart.-sept. 1939). Promotor al politicii tradiționale de menținere și dezvoltare a legăturilor cu Marea Britanie și cu Franța, inclusiv cu statele din Mica Antantă și Înțelegerea Balcanică. Unul dintre colaboratorii apropiați ai regelui Carol II. Apărător consecvent al independenței și integrității teritoriale a României. Adversar al Germaniei hitleriste și al agenturii ei din România – Garda de Fier – împotriva căreia a adoptat măsuri represive; asasinat de legionari (sept. 1939). Memorii.