ȚĂNDĂRICĂ, (1) țăndărele, s. f., (2) țăndărică, s. m. și f. 1. S. f. Diminutiv al lui țandără; așchiuță, surcică. 2. S. m. și f. Fig. Om mic de statură; copil. [Var.: (reg.) țăndurică s. f.] – Țandără + suf. -ică.

ȚĂNDĂRICĂ, Mold. Bucov. ȚĂNDURICĂ (pl. -rele) sf. dim. ȚANDĂRĂ: alții fac gropițe în pămînt, (și) împlîntă într’însele țăndurele de lemn aprinse (MAR.); Țăndurica bradului, Veselia satului (SB.), ghicitoare despre „scripcă”; Țăndurică lemn uscat Face larmă’n Țarigrad (GOR.), ghicitoare despre „pușcă”.

ȚĂNDĂRICĂ, țăndărele, s. f. Diminutiv al lui țandără; așchiuță, surcică. ♦ Fig. (și s. m.) Om mic de statură; copil. [Var.: (reg.) țăndurică s. f.] – Țandără + suf. -ică.

ȚĂNDĂRICĂ, țăndărele, s. f. Diminutiv al lui țandără; așchiuță, surcea. ♦ Fig. Om mic de stat; copil. – Variantă: țăndurică (GOROVEI, C. 313) s. f.

ȚĂNDĂRICĂ ~ele f. fig. (diminutiv de la țandără) Om mic de stătură. /țandără + suf. ~ică

țândărică sf vz țăndărică

!țăndărică² (om mic de statură) (fam.) s. m. și f., g.-d. art. lui țăndărică; pl. țăndărică

*țăndărică² (om mic de statură) s. m. și f., g.-d. lui țăndărică; pl. țăndărică