șuteală¹ sf [At: BL II, 189 / Pl: ~eli / E: șuti¹ + -eală] (Arg) Hoție (2).

șuteală² sf [At: ANON. CANTAC., CM I, 93 / V: (reg) ~tule~ (Pl: ~eli) / Pl: ~ele, ~eli / E: nct] (Îrg) 1 Lingușeală. 2 Înșelăciune.

șuteálă f., pl. elĭ, vechĭ ele (d. a *șuti, rus. šutitĭ, a glumi; bg. šutĭy se, a-șĭ bate joc). Vechĭ. Amăgire, înșelăcĭune. V. șoșcală.

șutuleală sf vz șuteală²

șuteală, șuteli s. f. furt

ȘUTEALĂ s. v. furat, furătură, furt, hoție, pungășeală, pungășie.

șuteală s. v. FURAT. FURĂTURĂ. FURT. HOȚIE. PUNGĂȘEALĂ. PUNGĂȘIE.

ȘUTEALĂ s.f. (ȚR) Lingușeală, măguleală; ademenire. El cu multe amăgele și șuteale și cu greale jurămînturi să lega cu boiarii carii era de acel neam că nu-i va omori, nici nu le va face nice o nevoie. N 1682, 19^v. Și voi, bărbaților, nu vă plecareți șutealelor muierilor voastre. C 1688, 421^r; cf. ANON. CANTAC.; N 1727, 156^r. Etimologie necunoscută. Vezi și șutili, șutilire, șutilitor. Cf. pohlibuitură, șutilire.