ȘOACĂȚ, șoacăți, s. m. (Reg. și fam.) Calificativ injurios dat străinilor, în special nemților. – Din sb. šokac.

șoacăț¹, ~ă smf [At: ALECSANDRI, T. 361 / V: (îrg) ~achiț, soachită (Pl: ~te) sf / Pl: ~i, ~e / E: ns cf srb šokac „sârb catolic”] 1 (Îrg; prt) Persoană de origine străină, în special de origine germană Si: (îrg) șonț¹, ștronț¹ (1). 2 (Mun; dep) Persoană leneșă.

ȘOACĂȚ, șoacăți, s. m. (Fam.) Calificativ injurios dat străinilor, în special nemților. – Din scr. šokac.

ȘOACĂȚ, șoacăți, s. m. 1. (Regional) Șobolan. 2. Nume de ocară dat străinilor și în special nemților. V. liftă (1). Decît să-și bată capul cu toți șoacății Bucureștilor, mai bine asculta la Turnu de sfaturile coanei Aglaia Surduc. BASSARABESCU, S. N. 177. – Variantă: (2, rar) șoacăță, șoacățe (HOGAȘ, DR. II 174, ALECSANDRI, T. 71), s. f.

șoácăț, -ă (oa dift.). s. (sîrb. šokac, Sîrb catolic). Iron. Catolic, maĭ ales Neamț saŭ Ungur: măĭ șoacățule! – Și șoacăță f. (vorbind chear de bărbat, ca și baragladină). Munt. și șoachiț. V. boanghin.

soachită sf vz șoacăț¹

socită sf vz șoacăț²

șoachiț, ~ă smf vz șoacăț¹

șoacăț (reg.; peior.) s. m., pl. șoacăți

șoacăț (reg., fam.) s. m., pl. șoacăți

șoacăț s. m., pl. șoacăți

șoacăț (-ți), s. m. – 1. Șoarece. – 2. German, neamț (nume injurios, dat și altor străini din Europa de V.). – Var. șoacăță, (1) socîț. Origine incertă, poate expresivă cf. sb. šokac „sîrb catolic”, pe care Candrea îl propune ca etimon al rom., dar care nu poate explica primul sens din rom. Legătura cu slov. štakor „șoarece” (Cihac, II, 391) este îndoielnică. Pentru var., cf. Byck-Graur 26. – Der. șocățesc, adj. (nemțesc; occidental; ciudat); șocăție, s. f. (limbă pocită). Cf. șogan, șonț.