ÎMBLĂTIRE, îmblătiri, s. f. (Înv.) Acțiunea de a îmblăti; îmblătit. – V. îmblăti.

îmblătire sf [At: MARDARIE, L. 1826 / S și: (înv) înb~ / V: (reg) ~ăcire, îml~, umblăcire, um~ / Pl: ~ri / E: îmblăti] (Reg) 1 Batere a cerealelor sau a plantelor cu păstăi etc. cu îmblăciul (1) pentru a scoate semințele Si: (reg) îmblătit¹ (1) 2 (Pan; fig) Bătătorire a pământului prin mișcări iuți în timpul dansului Si: (reg) îmblătit¹ (2). 3 (Fig) Bătaie gravă Si: (reg) îmblătit¹ (3), ciomăgire.

ÎMBLĂTIRE, îmblătiri, s. f. Acțiunea de a îmblăti; îmblătit. – V. îmblăti.

ÎMBLĂTIRE s. f. Acțiunea de a îmblăti.

îmblăcire sf vz îmblătire

îmlătire sf vz îmblătire

îmblătire (înv.) s. f., g.-d. art. îmblătirii; pl. îmblătiri

îmblătire (înv.) s. f., g.-d. art. îmblătirii; pl. îmblătiri

îmblătire s. f., g.-d. art. îmblătirii; pl. îmblătiri

ÎMBLĂTIRE s. v. îmblătit.

ÎMBLĂTIRE s. îmblătit. (~ cerealelor.)