țol n., pl. urĭ și țoale (ngr. tsúli, cĭoltar, d. turc. çul, cul, cĭoltar. D. rom. vine ung. col. V. cĭoltar). Covor țărănesc care se așterne pe pat (lăvicer) orĭ pe pardoseală și servește la’nvălit îld. plapomă ș. a.: mineștergurĭ, lăvicere, țolurĭ (Beld. 501). Fig. Obraz ca țolu, obraz fără rușine. Pl. Haĭne: uniĭ golĭ, alțiĭ în țolurĭ (Beld. 2024). V. țoală.